OVIDIU : POVESTIREA ÎN RAMĂ - STRUCTURI EPICE ŞI FUNCŢII METANARATIVE - METAMORFOZE V

TRAIAN DIACONESCU

Exegeţii operei lui Ovidiu au observat, pe drept, predilecţia poetului pentru povestirea „în ramă”. Acest libido narrandi (1) cucereşte cititorii avizaţi ai capodoperei ovidiene prin structuri variate, dar şi prin elemente metanarative. Naraţiile multiplică evenimente şi eroi, schimbă obiectul narat în narator şi, ceea ce este mai important, naraţiile nu relatează numai obiectul în sine, ci şi mecanisme ale germinării actului normativ care ne oferă cheia interpretării şi a înţelegerii textului, transformând naraţia într-un discurs asupra naraţiei. Aceste trăsături ne ajută să analizăm, în mod adecvat, complexitatea naraţiilor „în ramă” şi a funcţiilor metanaratoare ovidiene.
În lucrarea de faţă vom urmări naraţia din cartea a V-a, v.250-678 în care se relatează concursul de cântece dintre Pieride şi Muze. În acest episod (2), actul narativ devine tema naraţiei şi oferă lui Ovidiu posibilitatea de a reprezenta modurile de organizare a naraţiei, dar şi elementele metanarative pe care se sprijină funcţia naraţiei(3).
Scena mitologică este următoarea: Minerva coboară pe Helicon şi una dintre muze îi povesteşte metamorfozarea Pieridelor în coţofene. Pieridele fuseseră pedepsite din pricina superbiei lor de a provoca muzele la un concurs în arta cântecului. Concursul se desfăşoară astfel: cântă, mai întâi, una dintre Pieride (v.318-331) şi, apoi cântă Calliope, desemnată de muze să le reprezinte (v.341-661). În cântecul Calliopei, întâlnim însă naraţii incluse în alte naraţii.
Macrotextul epic este, aşadar, cons
truit din niveluri narative închise „în ramă” în care se succed naratori diferiţi: poetul, muza, Pieride, Calliope, Aretusa, dar şi naraţii diferite şi numeroase. Relatarea întrecerii se structurează pe opoziţia Pieride-Muze, moduri de narare oximoronice la nivel tehnic şi etic. Ovidiu comentează organizarea retorică a discursului prin elemente metanarative. Pieridele sunt o stolida turba (gloată nătângă), care fac insinuări maligne la adresa Muzelor şi sunt lipsite de disciplină în timpul concursului. În schimb, Muzele dovedesc o comportare etică superioară. Aşteaptă să fie invitate la concurs („poscimur Aonides” – „suntem invitate şi noi, Aonide”v.333) sunt reprezentate de Calliope („e nobis maxima” - „dintre noi cea mai strălucită”, v.662), laudă pe Ceres, dovedind pietate şi modestie („utinam modo dicere possim/carmina digna dea! Certe dea carmina digna est” - „o de-aş putea sunt imnuri demne de Ceres, căci, desigur, zeiţa este demnă de cântece” – v. 344). Toate aceste elemente narative, referitoare la organizarea retorică a discursului, sunt un mod de captare a destinatarului. Pe lângă captatio benevolentiae întâlnim însă şi insinuatio rhetorica. Această insinuare se vede, îndeosebi, în relaţia diegetică Musa-Minerva. Musa se adresează astfel Minervei: „sed forsitan otia non sint, nec nostris praebere vacet tibi cantibus aures”, - „dar poate nu ai plăcere şi nici vreme să apleci urechile la cântecele noastre” – v. 333 sg., iar Minerva îi răspunde: „Ne dubita vestrumque mihi refer ordine carmen / Pallas ait nemorisque levi consedit in umbra” - „ nu sta la îndoială, cântă-mi cântecul în rânduială, spuse Pallas şi se aşeză în umbra răcoroasă a pădurii” – v.335 sg. Aceste elemente metanarative au funcţie retorică şi reflectă relaţia dintre narator şi destinatar.
Naraţiile ovidiene, prin structuri diegetice şi metanarative, furnizează informaţii despre narator, mesaj şi destinatar. Acestea se referă la succesiunea naratorilor, la transfigurarea realităţii în poveste şi, de asemenea, la statutul destinatarilor naraţiei. Toate aceste „mecanisme” se întâlnesc în naraţiile Calliopei, dar şi în alte diegeze ovidiene, cum sunt, de pildă, mitul Aretusei (v.576-642) sau al Niobei (v.148-362). Intercalat în nararea răpirii Proserpinei, mitul Aretusei explică destinatarului motivul naraţiei. În felul acesta, prin informaţii intradiegetice şi infradiegetice, poetul luminează progresul organizării textului narativ (4) şi dezvăluie configuraţia semantică a naraţiilor.
Concursul de cântece dintre Pieride şi Muze este o formă clasică de ludus, construit oximoronic, întâlnit în poezia bucolică de la Teocrit la Vergiliu. Reprezentanta Pieridelor a cântat lupta zeilor cu giganţii, într-o viziune demitizantă, glorificând Giganţii şi micşorând faptele olimpienilor: „Bella canit superum falsoque in honore Gigantas / Ponit et extenuat magnorum facta deorum” – „Cântă luptele zeilor şi pune în cinste nemeritată Giganţii şi micşorează faptele zeilor mari” - v.318-320. Tiphoeus ar fi înfricoşat zeii şi aceştia s-ar fi deghizat în diverse chipuri: Jupiter, în păstor, Apollo în corb, Bacchus în ţap, Diana în pisică, Junona în vacă, Venus în peşte, Mercur într-un ibis. Muzele sunt reprezentate de Calliope care a cântat mitul răpirii Proserpinei într-un registru stilistic grav şi reverenţios faţă de olimpieni. Zeii au îngropat pe Tiphoeus sub insula Trinacria. Incitat de Venus, Amor a săgetat pe Pluton şi acesta, îndrăgostit, răpeşte pe Proserpina. Zeiţa Ceres obţine de la Jupiter privilegiul ca Proserpina să rămână cu Pluton şase luni şi alte şase luni să stea cu mama sa. În urma concursului, Nimfele declară câştigătoare Muzele, iar Pieridele, înfrânte, sânt metamorfozate, pentru hybris-ul comis, în coţofene bârfitoare. Ematidele, semeţindu-se faţă de Muze şi demitizând faptele olimpienilor, depăşiseră măsura firii lor. Pedeapsa lor ilustrează, în ultimă instanţă, conceptul socratic gnothi se auton, nosce te ipsum, (cunoaşte-te pe tine însuţi) şi, mai mult încă, idealul etic şi estetic implicat în conceptul de Kalokagathia – frumosul unit cu binele. Prin organizarea diegetică a ludus-ului şi prin structura oximoronică a mesajului, Ovidiu se dovedeşte un poet narator în raport cu tradiţia, reflectând o etapă de tranziţie a societăţii romane.
Mitul întrecerii dintre Pieride şi Muze se înţelege mai bine prin comparaţie cu mitul întrecerii dintre Minerva şi Arachne (VI,2). Aceste mituri se deosebesc prin temă şi intrigă, dar şi prin structura narativă. Mitul concursului dintre Minerva şi Arachne are o structură lineară, nu încatenată, dar aria sa semantică este polarizată tot pe oximoron. Aceste mituri includ – fapt important – şi elemente metanarative care ne conduc în atelierul de creaţie al lui Ovidiu. Poetul descrie, prin ecfrază, după model alexandrin, tapiseriile lucrate de protagoniste, dar îmbină relatarea cu interpretarea. Minerva ţese simbolic în centrul tapiseriei sale victoria lui Neptun, iar în cele patru colţuri scene de trufie umană pedepsite de zei. Aceste scene mitice intră în relaţie cu destinatarul , transmit un mesaj etic şi estetic (5), devin un exemplum retoric (6): „ut tamen exemplis intellegat aemula laudis / quod pretium speret pro tam furialibus auris / quattuor in partes certamina quattuor addit" – „ca totuşi rivala de laudă să înţeleagă prin exemple ce răsplată merită pentru îndrăznelile nebuneşti, brodează în patru părţi patru lupte” - VI, 83-85. Observăm că funcţia semantică a naraţiei oferă destinatarului cheia descifrării mesajului, un sfat de comportare şi un mod de înţelegere a istoriei în curs.
Alt element metanarativ, în scena întrecerii dintre Minerva şi Arachne, îl constituie datele referitoare la reliefarea tranziţiei spaţio-temporale a scenelor narate. Acest fapt a fost observat, încă din antichitate, de Quintilian. Judecând structura retorică a discursului, Quintilian afirmă: „Illa vero frigida et puerilis est in scholis adfectatio, ut ipse transitus efficiat aliquam utique sententiam et huius velut praestigiae plausum petat, ut Ovidius lascivere in Metamorphoses in solet quem tamen excasare necessitas potest res diversissimas in speciem unius corporis colligentem" - „este rece şi puerilă în şcoli aspiraţia ca fiecare tranziţie să cuprindă o cugetare şi să ceară aplauze pentru această scamatorie, precum obişnuia Ovidiu să se amuze în Metamorfoze; totuşi necesitatea poate să-l scuze, căci adună într-un singur tot subiecte foarte diferite” - IV,1,77. Tranziţia culorilor în tapiseria ţesută de Minerva este rafinată şi comparată cu un curcubeu. Valoarea simbolică a meşteşugului este lesne de înţeles: „Qualis ab imbre solet percussis solibus arcus inficere ingenti longum curvamine caelum / in quo diversi niteant cum mille colores transitus ipse tamen spectantia lumina fallit; / usque adeo quod tangit idem est; tamen ultima distant” – „Astfel curcubeul, când razele soarelui sunt lovite de ploaie, acoperă cerul imens cu un uriaş arc, în care strălucesc mii de culori diferite, <încât> ochiul nu poate să separe trecerea: se confundă ceea ce se atingem, totuşi ultima se distinge” - VI, 63-67.
În perspectiva comparată, acest episod poate fi judecat şi în relaţie cu întrecerea dintre Pan şi Apollo (v. Guthmüller, op. cit., p.18). În acest concurs, Pan cântă primul: „calamis agrestibus insonant ille / barbaricoque Midan aderat nam forte canenti / carmine delenit” - „Pan cântă cu trestii agreste şi cucereşte prin cântecul său primitiv pe Midas care întâmplător era de faţă” - XI,161-163. Ovidiu acordă numai două versuri cântării lui Pan distinsă prin violenţa sunetului. Verbul insonare se foloseşte pentru furtuni pe mare, nu pentru ritm melodios, şi este adecvat tumultului frigian, grosolan şi barbar. Expedierea lui Pan trădează inferioritatea cântecului său. Dimpotrivă, pentru Apollo, naratorul dilată timpul naraţiei: „Ille caput flavum laure Parnaside vinctus / Verrit humum Tyrio saturata murice palla / instrictamque fidem gemmis et dentibus Indis / sustinet a laeva; tenuit manus altera plectrum / artificis status ipse fuit. Tum stamina docto / pollice solicitat quorum dulcedine captus / Pana iubet Tmolus citharae summittere cannas” – „Apollo, încununat la tâmplă cu lauri din Parnas, cu mantie vopsită în purpură de Tir până la pământ, ţine în mâna stângă o liră cu pietre scumpe şi cu fildeş din India, iar în mâna dreaptă, plectru. Ţinuta sa era de artist. Atunci cu deget învăţat, atinge coardele . Cucerit de farmecul lirei, Tmolus porunceşte lui Pan să considere fluierul mai prejos decât lira” – XI, 165-171. Epitetele docto pollice şi dulcedo canto sugerează victoria lui Apollo care are o ţinută perfectă de artist, aşa cum îl recomandă manualele de retorică: „Ut citharoedus cum prodierit optime vestibus, palla inaurata inductus, cum chlamyde purpurea coloribus variis intexta, et cum corona aura et ebore distinctam ipse praeterea forma et specie sit et statura adposita ad dignitatem” – „Precum se arată un cithared foarte bine îmbrăcat, învelit cu o mantie aurită, cu o hlamidă de purpură ţesută în felurite culori şi cu o coroană de aur şi de fildeş, luminată de mari pietre preţioase scânteietoare, ţinând cithara împodobită cu aur şi distinsă cu fildeş, el însuşi avea înfăţişare şi un fel de statură potrivită pentru rolul său de artist” (Rhet. ad Herr. 4,60).
Mitul concursului dintre Pieride şi Muze poate fie comparat şi cu mitul iudicium armorum în care se înfruntă Aiax şi Ulisse (XIII,1-30). Primul este violent şi nechibzuit, iar celălalt calm şi înţelept. Acest episod, ca şi cel al întrecerii dintre Pieride şi Muze, are o organizare oximoronică şi structuri narative şi metanarative cu funcţii complexe care dau seama de lucidus ordo – ordine clară - şi de labor pilae - truda şlefuirii - în arta rafinată a lui Ovidiu.

Ne oprim aici cu aceste note de lectură care merită să fie amplificate şi aprofundate. Formulăm însă următoarele concluzii:
1. Arta naraţiei în Metamorfozele lui Ovidiu îmbracă structuri lineare, succesive, dar şi structuri „în ramă”, concentrice, ilustrând un libido narrandi remarcabil în literatura latină care excelează, îndeosebi, la Vergilius şi la Apuleius.
2. Structurile narative sunt însoţite de elemente metanarative, implicite sau explicite centrate pe referiri la narator, mesaj şi destinatar.
3. Funcţiile semantice ale acestor structuri narative şi metanarative au rosturi filosofice, psihologice şi estetice care propun un model paradigmatic şi înţelegere dialectică a vieţii noastre trecătoare.
4. Ovidiu este un poet reflexiv, artizan, narator faţă de poetica vergiliană. El cultivă o infrastructură axiologică, relativ detaşată de gravitas şi pietas, deschisă spre ludus şi eros, generată de vremea în care idealurile epocii augustine se erodaseră.
5. Poetul din Sulmo este, prin gândirea şi arta sa, un precursor al omului modern şi, în ultimă instanţă, un contemporan cu noi.

NOTE

1. Lucrări referitoare la povestirea în ramă în opera lui Ovidiu sunt neaşteptat de puţine. Menţionăm cartea lui K. GIESEKING, Die Rahmenerzählung in Ovids Metamorphosen, Diss., Tubingen, 1965, dar şi studiul lui L. DALLENBACH, Le récrit speculaire. Contribution a l’etude de la mise en abyme, Paris, 1977 (v. Un rezumat în „Poetique” XXVII, 1976,p.282-296). Un studiu util este şi cel redactat de E.W. LEACH, Ecphrasis and the theme of Artistic Failure in Ovid’s Metamorphoses, in „Ramus”, III, 1974,p.102-142. Autorul consideră, pe linia criticii americane, că poetul are conştiinţa artei sale şi că este un anti augustin. Un studiu remarcabil a scris G. ROSATI, Il racconto dentro il raccontro. Fuzioni metanarrative nelle „Metamorfosi” di Ovidio, în Atti del Convegno Internazionale „Letterature classiche e narratologia”, 3, Perugia, 1981.
2. Acest episod a fost studiat din perspective diverse, de numeroşi exegeţi: v. K. GIESEKING, op. cit., p.132-142, dar, îndeosebi, H.B. GUTHMULLER, Beobachtungen zum Aufbau der Metamorphosen Ovids. Diss Marbung, 1964, p.14-31 cu informaţii exhaustive asupra bibliografiei precedente.
3. Pentru terminologia referitoare la naraţie v. G: GENETTE, Figures, III, Paris, 1972 şi Tr. TEODOROV, Poetique de la prose, Paris, 1971,p.78-85.
4. R: HEINZE în Ovids elegistiche Erzälung, Leipzig, 1919 şi, apoi, în Vom Geist des Römertums, Stuttgart, 1960, p.308-403 analizează acest episod în relaţie cu episodul elegiac din FASTI, IV, 417-420, disociind două moduri de narare: epic şi elegiac. Mai tîrziu, D. LITLLE Ovids Ars Amatoria und Remedia Amoris. Untersuchungen zum Aufbau, Stuttgart, 1970, recunoscând meritul de piatră miliară a cercetării lui Heinze, aduce corecturi privind strategia lecturii. Generalizând arbitrar analiza acestui episod pentru toată opera ovidiană, HEINZE nu observă că răpirea Proserpinei e narată direct de Calliope – muza epicii – şi că acest fapt determină stilul epic înalt. Naratorul determină registrul stilistic al naraţiei. Aşadar, naraţiei insolente a Pieridelor, poetul opune naraţia elevată a Calliopei.
5. H. PETERS: Symbola ad Ovidii artem epicam cognoscendam, Güttingen, 1908,p.77 şi M. Von ALBREVHT, Der Teppich als litterarisches Motiv in Deutsche Beiträge zur geistigen Ueberlieferung VII, Hedelberg, 1974, p.72-94.
6. Pentru valoarea paradigmatică a naraţiei v. K. GIESEKING, op.cit., p. 30. Între segmentul ecfrastic şi povestire pot fi relaţii de paralelism sau de interferenţă cu funcţii evidente de exemplum. Un model elaborat, figurativ, se află în epillion-ul alexandrin (cf. Catul, Carmen 64). Funcţia paradigmatică poate să fie conjugată cu funcţia retorică şi atunci dinamica narativă devine mai bogată şi mai complexă: v. A. PERUTELLI, La narrazione commentata, Studi sull’ epillio latino, Pisa, 1979, p.32-43.



Notă: Literele majuscule indică naratorii, literele minuscule - miturile narate, iar numerele - versurile.


Rezumat

Autorul acestei lucrări cercetează structuri epice şi funcţii metanarative, întâlnite în capodopera lui Ovidiu, analizând concursul de cântece dintre Pieride şi Muze, în perspectivă istorică şi comparată. Discursul diegetic ovidian este construit pe naraţii „în ramă” , iar aria lor semantică este structurată spaţial pe axe polare, oximoronice, cu funcţie etică şi estetică. Elementele metanarative comentează organizarea retorică a discursului şi furnizează informaţii despre narator, mesaj şi destinatar.
Pentru a înţelege mai bine arta diegetică ovidiană, autorul analizează comparativ topoi similari din Metamorfoze: concursul Minerva – Arachne (c.VI), Pan – Apollo (c.XI), sau Aiax – Ulisse (c.XIII). Toate aceste secvenţe epice sunt forme de ludus care atestă un libido narrandi remarcabil. Ovidiu este un poet narator cu infrastructura axiologică deschisă spre joc şi eros, generată de vremea sa, în care idealurile epocii augustine se erodaseră.