de George POPA
Noul volum de ver
suri al distinsului literat şi om de cultură, Dimitrie Costea – Întoarcerea la poezie (Editura T, 2008) – păstrează aceeaşi tonalitate melancolică, filtrată prin princiară reflexivitate, din volumul Visul de-a lungul unei vieţi.
Pătimitor şi sacerdot al fiorului cosmic, poetul răspunde emoţional la marile întrebări. Un motiv mereu reluat este cel al vremuirii eminesciene, al marii treceri blagiene, metaforizat, între altele, de simbolul toamnei şi al mării pururi zbuciumată. Iată această antologică poezie, Polei de lună, cu delicatele şi surprinzătoarele ei „transpoziţii divine”, cum le numea Mallarmé :
Arareori o frunză până ieri
Cădea răpită lin de adieri.
Şi iată, azi, scânteietoare spumă,
Ţi-ai şi întins marama, rece brumă,
Şi dintr-odată fără fir de vânt,
Copacii nu mai au pe ei veşmânt.
Foi galbene se scutură duium
Şi toamnă-şi stinge flăcările-acum.
Popoare-ntregi de-nsângerate foi
Sunt luate în robie de noroi,
Cât pustieşte-o mare vijelie
Tu arzi doar cu-o atingere-argintie.
Tu-acuarelă-a orbitoarei ierni,
Lumină viorie ce te-aşterni.
Tu gingaşă vestire-a morţii noastre
Polei de lună, pulbere de astre.
Lumea - o farsă petrecută de fiecare din noi, afirma Rimbaud, din moment ce toţi, orice rol am juca, - „de la împăraţi la robi, cădem până la urmă pe scenă precum Moliere”. Care este sensul ? ”Cusute-s visele-abisale”. Iar timpul zadarnic încearcă să ajungă eternitatea din zbor.
Poetul îşi pune întrebarea capitală a filozofiei eului: ce suntem şi ne rămâne în această lume în care am fost aruncaţi ? Să ne căutăm propria identitate, sau să ne eliberăm de orice ipseitate - „Căutarea de sine”, sau „lepădarea de sine, mereu şi mereu?” - să tindem spre Nirvana, pentru că orice întruchipare însemnează înrobire într-o determinare, într-o finitudine ?
Dar, drept antidot la marile nerăspunsuri, poetul rămâne fidel cerului pe care proiectează zborul minţii şi vibraţiile inimii. Ni se comunică astfel o bucurie curată, cu aripi muiate în sublim prin idei purtate de metafore de mare frumuseţe şi prospeţime. Pământul nu este uitat, dimpotrivă, este chemat să se purifice astral. Şi iată menirea din eternitate a poetului :
Poate-anume venit este-n lume
Poetul, trimis poate-anume
Între albastru şi negru tăceri să dezlege
Şi graiuri pe care doar el le-nţelege…
La margini de murmure el vreme multă
Adânci ne-nţelesuri ascultă şi-ascultă
Şi când le îngână în poezie/
O limbă uitată de mult, reînvie.
(Între albastru şi negru)
Poetul înţelege acea limbă „originară” despre care vorbeşte Martin Heidegger, când cuvântul coincidea cu esenţa lucrurilor. Poetul este ales de spiritul primordialităţii pentru a recepta în graiul dintâi înţelesul şi neînţelesul vieţii. Mai mult încă, poetul „uns cu har divin” conferă acelor cuvinte „un nou destin”. Le dă acea transparenţă magică prin care cititorul află fereastră către adâncurile şi crestele ascunse văzului zilnic. Îl face să se destrame în vibraţii prin care se confundă cu bolta „înflorită de constelaţii”.
Ca şi Lucian Blaga, Dimitrie Costea crede că noi vieţuim într-o poveste, o mare poveste. O suită de suave transmigrări metaforice ne comunică semnificaţiile basmului:
Din pulberea lunii, în seară
Cad fulgii şi basmul coboară…
Tărâmul alb se ascunde,
Vezi casele ninse mai scunde.
Se nevinovăţesc, în de-a rândul
Pământul, privirea şi gândul.
Noaptea este izvorul basmelor care se întruchipează, Astfel, poetul percepe pulberea de stele ca pe nişte aşchii care sar dintr-o marmură în care Dumnezeu ciopleşte cu dalta creând mereu şi mereu alte făpturi, „întrecându-se pe sine omeneşte”. În felul acesta, această carte deschisă, care este lumea şi în care ni se pare că trăim un teatru al absurdului, astfel că, în fiinţarea sfărâmicioasă ce ne-a fost sortită, sufletul îşi trăieşte ostracizarea în trup, pentru ca apoi să coborâm ”de unde nu ştim, spre niciunde” – în mod miraculos poezia o transformă într-o feerie, în care ne bucurăm că soarele ne deschide cu o cheie de aur fluidele zări, ne încântă minunea că trupul însuşi este o vioară „fulgerată-n piscuri pure/ De cântece-nălţate către cer.”
Şi împărtăşind ideea fecundă a Iluminatului Siddharta Guatama, care afirma că, din moment ce am avut şansa să ne naştem, vom exista etern în univers cu tot ce am trăit, gândit şi înfăptuit; şi dată fiind ideea întrepătrunderii universale sub formă de „ninsori de gând, unde sau fulgerări albastre” – poetul crede în reîntâlnirea eternă cu tot ce am fost contemporani : copacii bolnavi de zbor, efluviile eterice fără de nume ale miresmelor, scânteietoarea spumă a lunii, pictura auriferă şi flăcările sângerii ale toamnei, smaraldul transfigurat prin moarte al amurgului verii, puful de lumină al fulgilor de zăpadă, pâlpâirile de plopi de argint sau zbuciumul de cleştar al râurilor, zalele de spumă ale izvoarelor, lacrimile de lumină din viţele de vie tăiate ân săptămâna mare, bolta care s-a refugiat atât de înalt în semn de smerenie. Toate acestea şi multe alte minuni ale firii ne fac să îndepărtăm gândul că poate Dumnezeu, cel care este un artist perfect, a greşit întâia dată cu noi. Căci nu ştim „Dacă-ntre lume şi-naltul plan divin/ A fost şi nu mai este azi un acord deplin”, acord pe care cerul i l-a încredinţat omului, poetului, pentru ca să-l reînvie şi să-l desăvârşească.
Într-un frumos catren, relativ la inspiraţie, poetul vorbeşte despre destinul poetului, originea versului său:
Un prinţ îndrăgostit de-o gingaşă cenuşăreasă,
Poetu-ascunsa frumuseţe o vede-oriunde-n univers,
Dar vrând în cântec s-o cuprindă, ea fuge-noapte şi nu-i lasă
Decât o urmă-n amintire : condurul mic al unui vers.
Şi pentru că, în scurtul răgaz al vieţii, poeţii nu pot întruchipa în viersul lor frumuseţea câtă se află în lume –„Poeţii-ngână mai departe/Silabe pure, dincolo de moarte".
Cartea lui Dimitrie Costea este plină de neaşteptate deschideri spre sensurile şi aparentele nonsensuri ale vieţii, ale lumii. Ele ne bântuie pe fiecare dintre noi. Dar adunate într-o astfel de carte, citirea acestor poeme zugrăvite în clarobscur cu patimă cerească, ne face să retrăim propria noastră experienţă a inimii şi a intelectului, propria noastră dramă existenţială - şi să o depăşim prin încântarea pietrelor scumpe – cuvintele durerii, ale înţelepciunii şi ale uimirii - ce se revarsă de la vers la vers, exorcizând prin gratuitatea lor sublimă, tristeţea noastră metafizică.
Căci, în acord cu autorul Întoarcerii la poezie, parafrazând un cuvânt al lui Cervantes despre adevăr, poezia se poate îmbolnăvi uneori, dar nu moare niciodată.
Noul volum de ver
suri al distinsului literat şi om de cultură, Dimitrie Costea – Întoarcerea la poezie (Editura T, 2008) – păstrează aceeaşi tonalitate melancolică, filtrată prin princiară reflexivitate, din volumul Visul de-a lungul unei vieţi.Pătimitor şi sacerdot al fiorului cosmic, poetul răspunde emoţional la marile întrebări. Un motiv mereu reluat este cel al vremuirii eminesciene, al marii treceri blagiene, metaforizat, între altele, de simbolul toamnei şi al mării pururi zbuciumată. Iată această antologică poezie, Polei de lună, cu delicatele şi surprinzătoarele ei „transpoziţii divine”, cum le numea Mallarmé :
Arareori o frunză până ieri
Cădea răpită lin de adieri.
Şi iată, azi, scânteietoare spumă,
Ţi-ai şi întins marama, rece brumă,
Şi dintr-odată fără fir de vânt,
Copacii nu mai au pe ei veşmânt.
Foi galbene se scutură duium
Şi toamnă-şi stinge flăcările-acum.
Popoare-ntregi de-nsângerate foi
Sunt luate în robie de noroi,
Cât pustieşte-o mare vijelie
Tu arzi doar cu-o atingere-argintie.
Tu-acuarelă-a orbitoarei ierni,
Lumină viorie ce te-aşterni.
Tu gingaşă vestire-a morţii noastre
Polei de lună, pulbere de astre.
Lumea - o farsă petrecută de fiecare din noi, afirma Rimbaud, din moment ce toţi, orice rol am juca, - „de la împăraţi la robi, cădem până la urmă pe scenă precum Moliere”. Care este sensul ? ”Cusute-s visele-abisale”. Iar timpul zadarnic încearcă să ajungă eternitatea din zbor.
Poetul îşi pune întrebarea capitală a filozofiei eului: ce suntem şi ne rămâne în această lume în care am fost aruncaţi ? Să ne căutăm propria identitate, sau să ne eliberăm de orice ipseitate - „Căutarea de sine”, sau „lepădarea de sine, mereu şi mereu?” - să tindem spre Nirvana, pentru că orice întruchipare însemnează înrobire într-o determinare, într-o finitudine ?
Dar, drept antidot la marile nerăspunsuri, poetul rămâne fidel cerului pe care proiectează zborul minţii şi vibraţiile inimii. Ni se comunică astfel o bucurie curată, cu aripi muiate în sublim prin idei purtate de metafore de mare frumuseţe şi prospeţime. Pământul nu este uitat, dimpotrivă, este chemat să se purifice astral. Şi iată menirea din eternitate a poetului :
Poate-anume venit este-n lume
Poetul, trimis poate-anume
Între albastru şi negru tăceri să dezlege
Şi graiuri pe care doar el le-nţelege…
La margini de murmure el vreme multă
Adânci ne-nţelesuri ascultă şi-ascultă
Şi când le îngână în poezie/
O limbă uitată de mult, reînvie.
(Între albastru şi negru)
Poetul înţelege acea limbă „originară” despre care vorbeşte Martin Heidegger, când cuvântul coincidea cu esenţa lucrurilor. Poetul este ales de spiritul primordialităţii pentru a recepta în graiul dintâi înţelesul şi neînţelesul vieţii. Mai mult încă, poetul „uns cu har divin” conferă acelor cuvinte „un nou destin”. Le dă acea transparenţă magică prin care cititorul află fereastră către adâncurile şi crestele ascunse văzului zilnic. Îl face să se destrame în vibraţii prin care se confundă cu bolta „înflorită de constelaţii”.
Ca şi Lucian Blaga, Dimitrie Costea crede că noi vieţuim într-o poveste, o mare poveste. O suită de suave transmigrări metaforice ne comunică semnificaţiile basmului:
Din pulberea lunii, în seară
Cad fulgii şi basmul coboară…
Tărâmul alb se ascunde,
Vezi casele ninse mai scunde.
Se nevinovăţesc, în de-a rândul
Pământul, privirea şi gândul.
Noaptea este izvorul basmelor care se întruchipează, Astfel, poetul percepe pulberea de stele ca pe nişte aşchii care sar dintr-o marmură în care Dumnezeu ciopleşte cu dalta creând mereu şi mereu alte făpturi, „întrecându-se pe sine omeneşte”. În felul acesta, această carte deschisă, care este lumea şi în care ni se pare că trăim un teatru al absurdului, astfel că, în fiinţarea sfărâmicioasă ce ne-a fost sortită, sufletul îşi trăieşte ostracizarea în trup, pentru ca apoi să coborâm ”de unde nu ştim, spre niciunde” – în mod miraculos poezia o transformă într-o feerie, în care ne bucurăm că soarele ne deschide cu o cheie de aur fluidele zări, ne încântă minunea că trupul însuşi este o vioară „fulgerată-n piscuri pure/ De cântece-nălţate către cer.”
Şi împărtăşind ideea fecundă a Iluminatului Siddharta Guatama, care afirma că, din moment ce am avut şansa să ne naştem, vom exista etern în univers cu tot ce am trăit, gândit şi înfăptuit; şi dată fiind ideea întrepătrunderii universale sub formă de „ninsori de gând, unde sau fulgerări albastre” – poetul crede în reîntâlnirea eternă cu tot ce am fost contemporani : copacii bolnavi de zbor, efluviile eterice fără de nume ale miresmelor, scânteietoarea spumă a lunii, pictura auriferă şi flăcările sângerii ale toamnei, smaraldul transfigurat prin moarte al amurgului verii, puful de lumină al fulgilor de zăpadă, pâlpâirile de plopi de argint sau zbuciumul de cleştar al râurilor, zalele de spumă ale izvoarelor, lacrimile de lumină din viţele de vie tăiate ân săptămâna mare, bolta care s-a refugiat atât de înalt în semn de smerenie. Toate acestea şi multe alte minuni ale firii ne fac să îndepărtăm gândul că poate Dumnezeu, cel care este un artist perfect, a greşit întâia dată cu noi. Căci nu ştim „Dacă-ntre lume şi-naltul plan divin/ A fost şi nu mai este azi un acord deplin”, acord pe care cerul i l-a încredinţat omului, poetului, pentru ca să-l reînvie şi să-l desăvârşească.
Într-un frumos catren, relativ la inspiraţie, poetul vorbeşte despre destinul poetului, originea versului său:
Un prinţ îndrăgostit de-o gingaşă cenuşăreasă,
Poetu-ascunsa frumuseţe o vede-oriunde-n univers,
Dar vrând în cântec s-o cuprindă, ea fuge-noapte şi nu-i lasă
Decât o urmă-n amintire : condurul mic al unui vers.
Şi pentru că, în scurtul răgaz al vieţii, poeţii nu pot întruchipa în viersul lor frumuseţea câtă se află în lume –„Poeţii-ngână mai departe/Silabe pure, dincolo de moarte".
Cartea lui Dimitrie Costea este plină de neaşteptate deschideri spre sensurile şi aparentele nonsensuri ale vieţii, ale lumii. Ele ne bântuie pe fiecare dintre noi. Dar adunate într-o astfel de carte, citirea acestor poeme zugrăvite în clarobscur cu patimă cerească, ne face să retrăim propria noastră experienţă a inimii şi a intelectului, propria noastră dramă existenţială - şi să o depăşim prin încântarea pietrelor scumpe – cuvintele durerii, ale înţelepciunii şi ale uimirii - ce se revarsă de la vers la vers, exorcizând prin gratuitatea lor sublimă, tristeţea noastră metafizică.
Căci, în acord cu autorul Întoarcerii la poezie, parafrazând un cuvânt al lui Cervantes despre adevăr, poezia se poate îmbolnăvi uneori, dar nu moare niciodată.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu