Leonida Maniu
În cuprinsul alcătuirilor poetice, există adeseori imagini artistice care prin densitatea şi puterea de sugestie a substanţei lor au virtutea de a lumina dintr-o dată nu numai bucata din care fac parte, ci şi ansamblul operei unui poet în esenţa sa. Ele sunt aidoma unor focare în care energiile creatoare ale întregului îşi concentrează tendinţele lor fundamentale.
Într-una din cele mai revelatorii imagini artistice create de Goga, din care se poate contempla sau comunica cu aproape întreaga sa lirică, poetul înfăţişează un bătrân preot istorisind oamenilor adunaţi „lângă frăgarul din uliţă”, „jalnica poveste” a unui „neam sfârşit de jale”. La auzul „patimilor” fără de număr care „plâng în glasul cuvântătorului părinte”, „fusul se opreşte-n mâna înduioşatelor neveste”, „moşnegi…fărâmă lacrimi cu genele tremurătoare”, iar „feciorii strâng prăseaua cuţitului din cingătoare”. Inimile tuturora tresar înfiorate de cuvântul care le face să se aprindă de dorul „ răzbunării sfinte”, în vreme ce firea le prelungeşte şi le amplifică parcă zbuciumul într-un „geamăt… prelung şi greu”. În final, pe fruntea bătrânului „apostol”, căci Apostolul se cheamă poezia care ne preocupă, razele lunii împletesc o cunună simbolică de lumină. În această apoteoză, incandescenţa inspiraţiei a sensibilizat cu o rară putere de expresie esenţa unui credo poetic şi social-politic exemplar.
Imaginea apariţiei „preotului” la începutul poeziei, ca şi cea a „hirotonirii” sale de la sfârşit cu „harul cerurilor”, precum şi învestitura acestuia cu rangul de „apostol” par să învăluie totul într-o atmosferă profund religioasă. Cu toate acestea însă, evoluţia de la simplu preot şi până la demnitatea de apostol este consecinţa unui discurs al cărui conţinut exact nu-l cunoaştem, dar îl bănuim din efectele pe care le produce asupra ascultătorilor, căci deşi smerit şi inofensiv în aparenţă, el poartă germenii spiritului insurgent sau luciferic.
Poet cu intuiţii verbale dintre cele mai neaşteptate, Goga reflectă această tensionată confruntate a substanţei sale lirice printr-o inspirată adecvare a termenilor. Astfel, prima ipostază a celui care vine să vorbească „norodului” este aceea a unui preot de ţară transilvan, aidoma la înfăţişare cu cea a „dascălului” aceluiaşi poet. În cuvântul său nu poate să răsune decât „glasul de aramă” al „pătimirii noastre”. El relevă obiditului său auditoriu adâncimea şi înfăţişările unei suferinţe de veacuri, devenind strigătul de disperare al celor nedreptăţiţi şi „fără ţară”, pe care opera poetului nu face decât să-l reia şi să-l amplifice la nesfârşit, făcându-l să devină uriaş. În rostogolirile sale de foc se disting” durerea înfricoşată” a „umiliţilor” care „gem” în „umbră / Cu umeri gârbovi de povară” (Rugăciune), „jalea cea…mare” a plugarilor plătiţi cu „fiere” (Plugarii), „durerea unui neam ce-aşteaptă / De mult o dreaptă sărbătoare” (Oltul), sfâşierea sufletească a „nevestelor” care îşi plâng „feciorii duşi în slujbă la-mpăratul” (Dăscăliţa), „jalea înstrăinatului” Ardeal (Pe înserate), „a muncii rodnice dureri” (Carmen laboris) sau atâtea alte „doruri nenţelese şi gemăte nepricepute” (Graiul pâinii). Siluind şi desfigurând deopotrivă sufletele şi trupurile, suferinţa dobândeşte fizionomia unei autentice pătimiri, fapt ce-i sporeşte încărcătura cu inefabile rezonanţe de registru biblic. Iar când, în cele din urmă, elementele naturii preiau şi intensifică suspinul omenesc, cântecul se transformă într-un imens cor al „durerilor firii” (Noi, Dimineaţa, În munţi).
Treptat însă, pe măsura desfăşurării presupusului conţinut al „jalnicei poveşti”, graţie unei perfecte comuniuni între stările de spirit ale celor două personaje, preotul şi mulţimea, o misterioasă forţă interioară pare să transfigureze chipurile şi sufletele lor. Bătrânul neajutorat, cel care „răsare” sprijinit de cârjă, creşte, graţie unei energii lăuntrice, neîncetat, devenind purtătorul unor însuşiri nebănuite, capabile de a reînvia puteri sufleteşti incendiare. Scena convertirii întru răzbunare a ascultătorilor săi, ce urmează după cea a iniţierii în suferinţă a acestora de către preot, rămâne, sub acest aspect concludentă. Dar în acest moment, prin natura şi dimensiunea prefacerilor pe care le-a determinat,”moşneagul albit” se relevă într-o nouă ipostază, cea de mag: „Bătrânul mag înalţă fruntea”. Şi ca o ilustrare indubitabilă a acestui adevăr, natura însăşi pare să-i dea ascultare, „frăgarul îşi îndoaie coapsa”, iar vântul „purcede” să-i poarte „cuvântul” spre ceruri. Situată aproape în mijlocul textului, noţiunea aceasta cu o rezonanţă stranie pare a constitui nucleul în jurul căruia este dispusă substanţa lirică.
În vechile mitologii şi religii orientale, mai cu seamă la mezi şi la perşi, magii, astrologi şi preoţi ai cultului lui Zoroastru, se bucurau de o cinste deosebită. Mânuind cu abilitate date din arsenalul cunoaşterii ştiinţifice a vremii ori dispunând de unele însuşiri paranormale moştenite dintr-un filon preistoric atrofiat de civilizaţie, magii făceau acele lucruri extraordinare care le-au asigurat faima. „Ideea magicului – observă Lucian Blaga – indică prin conţinutul ei o substanţă sau o putere foarte misterioasă în sine, înzestrată cu însuşiri de neconceput în chip raţional”1. Magii lui Eminescu, creaţi în acest spirit, dispun de puteri demiurgice. Arald, din poemul Strigoii, îi cere preotului „păgân” să-i readucă iubita din moarte, iar magul călător în stele, din poemul cu nume asemănător, supune, prin cartea lui cu vrăji, stihiile lumii întregi. În linii mari, cu excepţia celor trei magi care au adorat pruncul născut la Bethleem, conceptul acesta contravine spiritualităţii creştine. Existenţa magului, deci, nu este posibilă decât într-o lume în care există minuni şi care crede în ele, dar care nu se împlinesc după canoanele cunoscute şi admise de Biblie.
În aceste condiţii, nu mai rămâne decât să pătrundem secretul puterii magului din poezia lui Goga şi să relevăm minunea pe care el o înfăptuieşte. Spre a ne edifica sub acest aspect, nu avem decât să considerăm textul cu atenţie, pentru că toate clarificările vin de aici. Revenind deci asupra discursului ţinut de către preot, s-ar putea aduce obiecţia că iniţierea între durere a unui auditoriu care o cunoaşte deja – căci astfel am socotit necesar să calificăm opera lui – pare, la prima vedere, un nonsens. În ciuda aparentei contradicţii, actul acesta are o justificare psihologică, întrucât este vorba de conştientizarea unei dureri care tindea să devină o stare firească şi anormală a fiinţei. Gr. Alexandrescu avusese intuiţia unei astfel de căderi a umanului în câteva versuri cu caracter sentenţios din poezia Anul 1840, în care relevase cu multă convingere, faptul că „suferirile” îndelungate şi fără de număr sfârşesc prin a se transforma în fire. Din atari raţiuni, numai în momentul conştientizării suferinţei, dialectica sufletului omenesc îşi regăseşte ritmurile adecvate, determinând trecerea de la stadiul iniţierii la cel al convertirii. Abia la acest nivel al înţelegerii, „norodul” părăseşte amorfismul său iniţial pentru a se manifesta diferenţiat, potrivit modului specific de a reacţiona al straturilor umane care intră în componenţa sa, femeile se opresc din tors, moşnegii lăcrimează, iar feciorii se aprind de dorul luptei.
Păstrând până la un punct aparenţa de ieremiadă (adică de lamentaţie cu caracter profetic prin care se imploră mila providenţei pentru nenorocirile cu care ea a sancţionat o umanitate căzută în păcat), „jalnica” narare a „atâtor patimi” este călăuzită de către alte intenţii decât plângerea biblică. Bătrânul nu se mai adresează dumnezeirii, ci „norodului” încercat de suferinţe, pentru că nu recunoaşte temeiurile acestor jertfe. Ca atare, spectacolul umilinţelor de tot felul desfăşurat de către „cuvântătorul părinte” nu are numai menirea de a descătuşa conştiinţele, ci constituie totodată şi suportul sau mecanismul psihic utilizat de către mag pentru a insufla „dorul” de răzbunare. Spiritul vindicativ pe care acesta îl face să încolţească în sufletele celor care au cuprins „podmolul” de lângă frăgar, animă de fapt partea cea mai durabilă a liricii lui Goga, din adâncimile căreia fulgerele mâniei sale ţâşnesc în versuri de pară. „Păgânul potop de apă” cu care Oltul inundă „şesul holdelor de aur” (Oltul), „focurile pe creste”, semnul iminenţei primejdiei, ce rumenesc „a bolţii năframă albastră” (Lăutarul), aspra…vijelie” pe care o pornesc munţii (În munţi), ca şi tăria ineluctabilă a „strigătului de chemare” rostit de „înfricoşatul crainic, / Izbăvitor durerilor străbune” ce pare să clintească înseşi temeliile lumii (Clăcaşii), nu sunt decât expresia artistică a aceluiaşi „dor”, nenumăratele feţe ale aceleiaşi nemărginite şi mistuitoare sete de dreptate, în cuprinsul căreia duhul răzvrătirii îşi serbează triumful, sugerând necesitatea recurgerii la fapte.
Astfel, având în vedere că magul nu este înfăţişat decât vorbind, nu mai încape nici o îndoială că puterea sa rezidă în verbul său, prin ale cărui virtuţi acţionează asupra stărilor de spirit ale celor care îl ascultă. Însă cu toate că el cunoaşte taina cuvântului „izbăvitor” de străvechi suferinţe, înfăptuirea sa nu ascunde nimic nefiresc. Forţa lui, identică celei a unui inspirat tribun al poporului, îşi are obârşia în adevărul social şi politic al demersului său oratoric, aureolat de nimbul credinţei într-o apropiată „înviere” socială şi naţională. De aceea, în clipa în care, graţie iniţierii întru durere, el a realizat convertirea întru răzbunare, magul a făcut una din cele mai mari minuni din câte au existat vreodată. Restituind „norodului” umilit conştiinţa dreptăţii sale, el a recreat şi a remodelat spiritul lui după propriul său spirit justiţiar şi profetic, recuperând dintr-o dată, cu acelaşi cuvânt izbăvitor, deficitul de demnitate şi de speranţă al acestuia. Din aceste raţiuni, adică din pricină că nu-şi istoveşte resursele numai în îndemnurile de demolare a unor întocmiri sociale strâmbe, ci pentru că înfloreşte mai cu seamă pe trunchiul dorinţei de dreptate şi de încredere în „visele noastre de slavă”, puterea magului conţine în ea însăşi elementele care fac posibilă apariţia celei de a treia ipostaze a misteriosului „bătrân”, cea de apostol.
La acest nivel al interpretării, câteva din aspectele deja înfăţişate reclamă o considerare mai stăruitoare. Astfel, întrucât minunea pe care a înfăptuit-o magul se suprapune peste cea care s-a săvârşit, la începuturi, prin creaţia lumii de către cuvântul sfânt, conotaţiile de ordin religios sporesc forţa de sugestie a rostirii sale, dar accentuează, pe de altă parte, esenţa ei iconoclastă. Căci în acest punct de maximă concentrare a liniilor de forţă ale fluxului liric, aura de elevată religiozitate care-şi pune amprenta pe poezia lui Goga este negată din interior, de patosul incoercibil al spiritului luciferic. Până la un anumit punct, liturghia durerii nu se oficiază decât pentru a declanşa elanuri vindicative. Oximoronul „răzbunare sfântă” sensibilizează pregnant, ca şi principalele concepte utilizate de către poet, această situaţie contradictorie. În virtutea rigorilor artei, necesitatea sugerării unei neobişnuite capacităţi de a mişca şi canaliza energii uriaşe, în vederea pregătirii „înfricoşatei clipe-a primenirii” a impus, în locul noţiunii de preot, purtătoare a unei sensibile încărcături de smerenie şi de evlavie creştină, pe cea de mag. Dar şi aici, ca pretutindeni în poezia lui Goga, apele se amestecă învolburate: astfel, dacă, pe de o parte, încrederea nelimitată în capacitatea de regenerare a fiinţei umane constituie însăşi esenţa spiritualităţii şi umanitarismului creştin, pe de altă parte, prin conţinutul său insurgent, orientat spre răsturnări sociale, renaşterea spirituală devine o flagrantă abjurare a supunerii şi renunţării evanghelice.
În final, tensiunea interioară de până acum a substanţei lirice pare să-şi afle o nefirească sau, mai exact spus, o temporară împăcare. Căci în loc să-l pedepsească pentru o astfel de cutezanţă, „cerurile” sfârşesc prin a-l încorona, recunoscând parcă îndreptăţirea întreprinderii sale. Cununa de aur împletită de razele lunii pe fruntea celui care o binemerită nu face decât să sancţioneze un fapt deja împlinit, întrucât sfinţenia apostolului este răsplata strădaniei preotului şi a izbânzii obţinute de către mag şi ar putea însemna, în consecinţă, o garanţie de viitoare împliniri. Strălucirea sa devine ipso facto corespondentul exterior al unor iluminări lăuntrice, având frapante similitudini cu scena biblică a dobândirii harului sfânt de către apostoli.
Fondul unei atari sacralizări este comun mai multor mitologii şi religii şi nu presupune nicidecum devoţiunea faţă de vreun presupus creator. „Sacrul – constată Mircea Eliade – nu implică în mod necesar o credinţă în Dumnezeu, în zei sau în spirite, ci se referă la experienţa sacrului şi, prin urmare, este legat de ideile de fiinţă, de semnificaţie şi de adevăr”2. De altminteri, motivul razei care luminează chipurile sau încunună frunţile figurilor celebrate este extrem de frecvent în universul poeziei lui Goga tocmai pentru a da contururi sensibile ideii sacralizării prin suferinţă morală şi fizică. În privirea „plugarilor” străluce „cea mai curată rază” din „sfânta…seninătate” a cerului (Plugarii), „hirotonirea razelor de soare” va aureola numai frunţile celor înfrăţiţi cu pământul (Cântăreţilor de la oraş), copilul clăcaşilor va deveni mântuitorul „durerilor străbune” abia o dată cu ridicarea lui în „razele ce cad dogoritoare” (Clăcaşii), pe fruntea cosaşului cu faţa „suptă” de „truda stearpă” o „rază..-ncet i se revarsă” (Cosaşul) etc. În consecinţă, în contextul poeziei comentate, apoteoza apostolului înseamnă atât un triumf al credinţei într-o justiţie imanentă, de natură divină, cât şi o biruinţă a valorilor vieţii. Transpuse în limbajul muzicii, conţinuturile acestor imagini finale răsună, în disonanţă cu relevarea eroismului cotidian şi constant, de până acum, al lumii de plugari, în tonalităţile solemne ale unei ode triumfale.
Astfel, după ce a trezit duhul nesupunerii în „norod”, prin evocarea patimilor care i-au mutilat fiinţa de-a lungul anilor, preotul a trădat spiritul credinţei pe care s-a legat s-o urmeze şi a devenit mag. Acesta la rândul său, datorită capacităţii da a cultiva o atare stare de spirit, dar mai ales din pricina stăruitoarei lui aplecări de a întreţine încrederea într-o „vreme” mai bună, a îmbrăcat pe nesimţite haina unui iluminat apostol al religiei naţionale şi sociale. În aceste condiţii, dorinţa „norodului” de a-şi face singur dreptate, întreţinută de mag, cade cu totul în seama proniei cereşti. În fond, noua ipostază a „bătrânului”, veritabilă sinteză a puterii de jertfă a preotului şi a propensiunii de impenitent „vestitor” a magului, reprezintă un nou stadiu al eforturilor acestora întru ridicarea omului în sfinţenie sau, altminteri spus, întru restituirea umanităţii sale. Preotul, magul şi apostolul nu sunt de fapt decât trei aspecte ale aceleiaşi constante ideatice şi artistice din care izvorăşte gâlgâind principalul curent al liricii lui Goga. În felul acesta, prin contactul cu ideile religioase, spiritul justiţiar, ivit pe fondul unor străvechi nemulţumiri, cu rădăcini naţionale şi sociale adânci, ce ameninţau să se transforme într-o autentică răzvrătire, s-a metamorfozat într-o vehementă profeţie ce anunţă apropiata împlinire a tuturor nădejdilor. Animat de un neistovit elan oracular, potenţat de imaginea unor biblice promisiuni, „glasul de aramă” al poeziei lui Goga, ce se identifică în parte cu sunetul celor şapte trâmbiţe ale apocalipsului, vesteşte sfârşitul unei lumi şi iminentul început al alteia mai drepte. Apariţia „bătrânului preot” de la începutul bucăţii, mai exact spus imaginea „răsăririi” sale din prima strofă, nu pare să fie decât un semn prevestitor al acestui timp.
La drept vorbind, poezia bardului ardelean nu este în aspectele sale cele mai durabile decât expresia cultă a materiei din care s-au plămădit doinele noastre de jale şi de haiducie. Spre deosebire însă de marea durere eminesciană în care se adună parcă toate durerile spiritului torturat de zădărnicia strădaniilor lui într-o existenţă efemeră şi imperfectă, durerea lui Goga, deşi dobândeşte uneori dimensiuni planetare, prin extensiunea ei asupra domeniului naturii şi al omului, rămâne totuşi de nuanţă socială şi naţională, putând fi circumscrisă într-un anumit spaţiu şi timp. Însă deşi nu are elevaţia şi profunzimea celei eminesciene, în schimb, datorită largilor sale fundamente umane, nu este mai puţin universală.
Însă examinarea devenirii lăuntrice a substanţei poetice din Apostolul, evidenţiată prin utilizarea plină de tâlc a unor concepte, a prilejuit, în cele din urmă, o descindere spre zonele profunde ale creativităţii care controlează destinul liricii lui Goga. În consecinţă, prin considerarea atentă a unor imagini revelatoare nu am făcut decât să definim din interior mesianismul poetului ardelean, ce continuă, sub zodii noi, direcţia protestatară şi vizionară a romantismului.
Imaginea artistică a apoteozei rezolvă într-un fel, dar relansează în altul, principala contradicţie din care se nutreşte substanţa poeziei lui Goga. Este vorba de acea continuă suprapunere şi ciocnire dintre o aparenţă religioasă şi o esenţă aproape păgână prin elanurile care o mişcă. Amintind de principiul contrapunctului realizat în compoziţiile muzicale, modalitatea aceasta de a elabora aruncă lumini edificatoare asupra naturii armoniei liricii sale. În acelaşi timp, se află condensat aici, cu toate luminile şi umbrele lui, însuşi crezul social şi politic al poetului privind necesitatea primenirilor sociale şi a chipului în care ele se pot realiza. Acceptând, până la un punct, modul de a gândi al acestuia şi extinzând semnificaţia celor înfăţişate de el, se poate afirma că înainte de a-şi cuceri revendicările sociale şi libertatea naţională, Transilvania şi-a redobândit libertatea spirituală prin opera de luminare a conştiinţelor înfăptuită de către cei trei magi, căci printr-o nouă şi inexplicabilă coincidenţă cu Biblia, trei sunt persoanele care pot îndeplini, după Goga, o astfel de funcţie: preotul, învăţătorul şi poetul. În ciuda unor inerente, dar explicabile limite, crezul acesta nu este lipsit de un incontestabil suport în realităţile Ardealului şi ca atare nu poate fi privat de o considerabilă valoare culturală şi politică. Căci intonând cu sonorităţi inedite şi penetrante cântecul „pătimirii” noastre, Poetul a restituit conştiinţei naţionale, într-un moment de cumpănă a istoriei, demnitatea şi patosul tuturor împlinirilor sociale şi naţionale.
Note
1. Lucian Blaga, Gândirea magică şi religie în Opere, vol,10, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p.303.
2. Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.132.
În cuprinsul alcătuirilor poetice, există adeseori imagini artistice care prin densitatea şi puterea de sugestie a substanţei lor au virtutea de a lumina dintr-o dată nu numai bucata din care fac parte, ci şi ansamblul operei unui poet în esenţa sa. Ele sunt aidoma unor focare în care energiile creatoare ale întregului îşi concentrează tendinţele lor fundamentale.
Într-una din cele mai revelatorii imagini artistice create de Goga, din care se poate contempla sau comunica cu aproape întreaga sa lirică, poetul înfăţişează un bătrân preot istorisind oamenilor adunaţi „lângă frăgarul din uliţă”, „jalnica poveste” a unui „neam sfârşit de jale”. La auzul „patimilor” fără de număr care „plâng în glasul cuvântătorului părinte”, „fusul se opreşte-n mâna înduioşatelor neveste”, „moşnegi…fărâmă lacrimi cu genele tremurătoare”, iar „feciorii strâng prăseaua cuţitului din cingătoare”. Inimile tuturora tresar înfiorate de cuvântul care le face să se aprindă de dorul „ răzbunării sfinte”, în vreme ce firea le prelungeşte şi le amplifică parcă zbuciumul într-un „geamăt… prelung şi greu”. În final, pe fruntea bătrânului „apostol”, căci Apostolul se cheamă poezia care ne preocupă, razele lunii împletesc o cunună simbolică de lumină. În această apoteoză, incandescenţa inspiraţiei a sensibilizat cu o rară putere de expresie esenţa unui credo poetic şi social-politic exemplar.
Imaginea apariţiei „preotului” la începutul poeziei, ca şi cea a „hirotonirii” sale de la sfârşit cu „harul cerurilor”, precum şi învestitura acestuia cu rangul de „apostol” par să învăluie totul într-o atmosferă profund religioasă. Cu toate acestea însă, evoluţia de la simplu preot şi până la demnitatea de apostol este consecinţa unui discurs al cărui conţinut exact nu-l cunoaştem, dar îl bănuim din efectele pe care le produce asupra ascultătorilor, căci deşi smerit şi inofensiv în aparenţă, el poartă germenii spiritului insurgent sau luciferic.
Poet cu intuiţii verbale dintre cele mai neaşteptate, Goga reflectă această tensionată confruntate a substanţei sale lirice printr-o inspirată adecvare a termenilor. Astfel, prima ipostază a celui care vine să vorbească „norodului” este aceea a unui preot de ţară transilvan, aidoma la înfăţişare cu cea a „dascălului” aceluiaşi poet. În cuvântul său nu poate să răsune decât „glasul de aramă” al „pătimirii noastre”. El relevă obiditului său auditoriu adâncimea şi înfăţişările unei suferinţe de veacuri, devenind strigătul de disperare al celor nedreptăţiţi şi „fără ţară”, pe care opera poetului nu face decât să-l reia şi să-l amplifice la nesfârşit, făcându-l să devină uriaş. În rostogolirile sale de foc se disting” durerea înfricoşată” a „umiliţilor” care „gem” în „umbră / Cu umeri gârbovi de povară” (Rugăciune), „jalea cea…mare” a plugarilor plătiţi cu „fiere” (Plugarii), „durerea unui neam ce-aşteaptă / De mult o dreaptă sărbătoare” (Oltul), sfâşierea sufletească a „nevestelor” care îşi plâng „feciorii duşi în slujbă la-mpăratul” (Dăscăliţa), „jalea înstrăinatului” Ardeal (Pe înserate), „a muncii rodnice dureri” (Carmen laboris) sau atâtea alte „doruri nenţelese şi gemăte nepricepute” (Graiul pâinii). Siluind şi desfigurând deopotrivă sufletele şi trupurile, suferinţa dobândeşte fizionomia unei autentice pătimiri, fapt ce-i sporeşte încărcătura cu inefabile rezonanţe de registru biblic. Iar când, în cele din urmă, elementele naturii preiau şi intensifică suspinul omenesc, cântecul se transformă într-un imens cor al „durerilor firii” (Noi, Dimineaţa, În munţi).
Treptat însă, pe măsura desfăşurării presupusului conţinut al „jalnicei poveşti”, graţie unei perfecte comuniuni între stările de spirit ale celor două personaje, preotul şi mulţimea, o misterioasă forţă interioară pare să transfigureze chipurile şi sufletele lor. Bătrânul neajutorat, cel care „răsare” sprijinit de cârjă, creşte, graţie unei energii lăuntrice, neîncetat, devenind purtătorul unor însuşiri nebănuite, capabile de a reînvia puteri sufleteşti incendiare. Scena convertirii întru răzbunare a ascultătorilor săi, ce urmează după cea a iniţierii în suferinţă a acestora de către preot, rămâne, sub acest aspect concludentă. Dar în acest moment, prin natura şi dimensiunea prefacerilor pe care le-a determinat,”moşneagul albit” se relevă într-o nouă ipostază, cea de mag: „Bătrânul mag înalţă fruntea”. Şi ca o ilustrare indubitabilă a acestui adevăr, natura însăşi pare să-i dea ascultare, „frăgarul îşi îndoaie coapsa”, iar vântul „purcede” să-i poarte „cuvântul” spre ceruri. Situată aproape în mijlocul textului, noţiunea aceasta cu o rezonanţă stranie pare a constitui nucleul în jurul căruia este dispusă substanţa lirică.
În vechile mitologii şi religii orientale, mai cu seamă la mezi şi la perşi, magii, astrologi şi preoţi ai cultului lui Zoroastru, se bucurau de o cinste deosebită. Mânuind cu abilitate date din arsenalul cunoaşterii ştiinţifice a vremii ori dispunând de unele însuşiri paranormale moştenite dintr-un filon preistoric atrofiat de civilizaţie, magii făceau acele lucruri extraordinare care le-au asigurat faima. „Ideea magicului – observă Lucian Blaga – indică prin conţinutul ei o substanţă sau o putere foarte misterioasă în sine, înzestrată cu însuşiri de neconceput în chip raţional”1. Magii lui Eminescu, creaţi în acest spirit, dispun de puteri demiurgice. Arald, din poemul Strigoii, îi cere preotului „păgân” să-i readucă iubita din moarte, iar magul călător în stele, din poemul cu nume asemănător, supune, prin cartea lui cu vrăji, stihiile lumii întregi. În linii mari, cu excepţia celor trei magi care au adorat pruncul născut la Bethleem, conceptul acesta contravine spiritualităţii creştine. Existenţa magului, deci, nu este posibilă decât într-o lume în care există minuni şi care crede în ele, dar care nu se împlinesc după canoanele cunoscute şi admise de Biblie.
În aceste condiţii, nu mai rămâne decât să pătrundem secretul puterii magului din poezia lui Goga şi să relevăm minunea pe care el o înfăptuieşte. Spre a ne edifica sub acest aspect, nu avem decât să considerăm textul cu atenţie, pentru că toate clarificările vin de aici. Revenind deci asupra discursului ţinut de către preot, s-ar putea aduce obiecţia că iniţierea între durere a unui auditoriu care o cunoaşte deja – căci astfel am socotit necesar să calificăm opera lui – pare, la prima vedere, un nonsens. În ciuda aparentei contradicţii, actul acesta are o justificare psihologică, întrucât este vorba de conştientizarea unei dureri care tindea să devină o stare firească şi anormală a fiinţei. Gr. Alexandrescu avusese intuiţia unei astfel de căderi a umanului în câteva versuri cu caracter sentenţios din poezia Anul 1840, în care relevase cu multă convingere, faptul că „suferirile” îndelungate şi fără de număr sfârşesc prin a se transforma în fire. Din atari raţiuni, numai în momentul conştientizării suferinţei, dialectica sufletului omenesc îşi regăseşte ritmurile adecvate, determinând trecerea de la stadiul iniţierii la cel al convertirii. Abia la acest nivel al înţelegerii, „norodul” părăseşte amorfismul său iniţial pentru a se manifesta diferenţiat, potrivit modului specific de a reacţiona al straturilor umane care intră în componenţa sa, femeile se opresc din tors, moşnegii lăcrimează, iar feciorii se aprind de dorul luptei.
Păstrând până la un punct aparenţa de ieremiadă (adică de lamentaţie cu caracter profetic prin care se imploră mila providenţei pentru nenorocirile cu care ea a sancţionat o umanitate căzută în păcat), „jalnica” narare a „atâtor patimi” este călăuzită de către alte intenţii decât plângerea biblică. Bătrânul nu se mai adresează dumnezeirii, ci „norodului” încercat de suferinţe, pentru că nu recunoaşte temeiurile acestor jertfe. Ca atare, spectacolul umilinţelor de tot felul desfăşurat de către „cuvântătorul părinte” nu are numai menirea de a descătuşa conştiinţele, ci constituie totodată şi suportul sau mecanismul psihic utilizat de către mag pentru a insufla „dorul” de răzbunare. Spiritul vindicativ pe care acesta îl face să încolţească în sufletele celor care au cuprins „podmolul” de lângă frăgar, animă de fapt partea cea mai durabilă a liricii lui Goga, din adâncimile căreia fulgerele mâniei sale ţâşnesc în versuri de pară. „Păgânul potop de apă” cu care Oltul inundă „şesul holdelor de aur” (Oltul), „focurile pe creste”, semnul iminenţei primejdiei, ce rumenesc „a bolţii năframă albastră” (Lăutarul), aspra…vijelie” pe care o pornesc munţii (În munţi), ca şi tăria ineluctabilă a „strigătului de chemare” rostit de „înfricoşatul crainic, / Izbăvitor durerilor străbune” ce pare să clintească înseşi temeliile lumii (Clăcaşii), nu sunt decât expresia artistică a aceluiaşi „dor”, nenumăratele feţe ale aceleiaşi nemărginite şi mistuitoare sete de dreptate, în cuprinsul căreia duhul răzvrătirii îşi serbează triumful, sugerând necesitatea recurgerii la fapte.
Astfel, având în vedere că magul nu este înfăţişat decât vorbind, nu mai încape nici o îndoială că puterea sa rezidă în verbul său, prin ale cărui virtuţi acţionează asupra stărilor de spirit ale celor care îl ascultă. Însă cu toate că el cunoaşte taina cuvântului „izbăvitor” de străvechi suferinţe, înfăptuirea sa nu ascunde nimic nefiresc. Forţa lui, identică celei a unui inspirat tribun al poporului, îşi are obârşia în adevărul social şi politic al demersului său oratoric, aureolat de nimbul credinţei într-o apropiată „înviere” socială şi naţională. De aceea, în clipa în care, graţie iniţierii întru durere, el a realizat convertirea întru răzbunare, magul a făcut una din cele mai mari minuni din câte au existat vreodată. Restituind „norodului” umilit conştiinţa dreptăţii sale, el a recreat şi a remodelat spiritul lui după propriul său spirit justiţiar şi profetic, recuperând dintr-o dată, cu acelaşi cuvânt izbăvitor, deficitul de demnitate şi de speranţă al acestuia. Din aceste raţiuni, adică din pricină că nu-şi istoveşte resursele numai în îndemnurile de demolare a unor întocmiri sociale strâmbe, ci pentru că înfloreşte mai cu seamă pe trunchiul dorinţei de dreptate şi de încredere în „visele noastre de slavă”, puterea magului conţine în ea însăşi elementele care fac posibilă apariţia celei de a treia ipostaze a misteriosului „bătrân”, cea de apostol.
La acest nivel al interpretării, câteva din aspectele deja înfăţişate reclamă o considerare mai stăruitoare. Astfel, întrucât minunea pe care a înfăptuit-o magul se suprapune peste cea care s-a săvârşit, la începuturi, prin creaţia lumii de către cuvântul sfânt, conotaţiile de ordin religios sporesc forţa de sugestie a rostirii sale, dar accentuează, pe de altă parte, esenţa ei iconoclastă. Căci în acest punct de maximă concentrare a liniilor de forţă ale fluxului liric, aura de elevată religiozitate care-şi pune amprenta pe poezia lui Goga este negată din interior, de patosul incoercibil al spiritului luciferic. Până la un anumit punct, liturghia durerii nu se oficiază decât pentru a declanşa elanuri vindicative. Oximoronul „răzbunare sfântă” sensibilizează pregnant, ca şi principalele concepte utilizate de către poet, această situaţie contradictorie. În virtutea rigorilor artei, necesitatea sugerării unei neobişnuite capacităţi de a mişca şi canaliza energii uriaşe, în vederea pregătirii „înfricoşatei clipe-a primenirii” a impus, în locul noţiunii de preot, purtătoare a unei sensibile încărcături de smerenie şi de evlavie creştină, pe cea de mag. Dar şi aici, ca pretutindeni în poezia lui Goga, apele se amestecă învolburate: astfel, dacă, pe de o parte, încrederea nelimitată în capacitatea de regenerare a fiinţei umane constituie însăşi esenţa spiritualităţii şi umanitarismului creştin, pe de altă parte, prin conţinutul său insurgent, orientat spre răsturnări sociale, renaşterea spirituală devine o flagrantă abjurare a supunerii şi renunţării evanghelice.
În final, tensiunea interioară de până acum a substanţei lirice pare să-şi afle o nefirească sau, mai exact spus, o temporară împăcare. Căci în loc să-l pedepsească pentru o astfel de cutezanţă, „cerurile” sfârşesc prin a-l încorona, recunoscând parcă îndreptăţirea întreprinderii sale. Cununa de aur împletită de razele lunii pe fruntea celui care o binemerită nu face decât să sancţioneze un fapt deja împlinit, întrucât sfinţenia apostolului este răsplata strădaniei preotului şi a izbânzii obţinute de către mag şi ar putea însemna, în consecinţă, o garanţie de viitoare împliniri. Strălucirea sa devine ipso facto corespondentul exterior al unor iluminări lăuntrice, având frapante similitudini cu scena biblică a dobândirii harului sfânt de către apostoli.
Fondul unei atari sacralizări este comun mai multor mitologii şi religii şi nu presupune nicidecum devoţiunea faţă de vreun presupus creator. „Sacrul – constată Mircea Eliade – nu implică în mod necesar o credinţă în Dumnezeu, în zei sau în spirite, ci se referă la experienţa sacrului şi, prin urmare, este legat de ideile de fiinţă, de semnificaţie şi de adevăr”2. De altminteri, motivul razei care luminează chipurile sau încunună frunţile figurilor celebrate este extrem de frecvent în universul poeziei lui Goga tocmai pentru a da contururi sensibile ideii sacralizării prin suferinţă morală şi fizică. În privirea „plugarilor” străluce „cea mai curată rază” din „sfânta…seninătate” a cerului (Plugarii), „hirotonirea razelor de soare” va aureola numai frunţile celor înfrăţiţi cu pământul (Cântăreţilor de la oraş), copilul clăcaşilor va deveni mântuitorul „durerilor străbune” abia o dată cu ridicarea lui în „razele ce cad dogoritoare” (Clăcaşii), pe fruntea cosaşului cu faţa „suptă” de „truda stearpă” o „rază..-ncet i se revarsă” (Cosaşul) etc. În consecinţă, în contextul poeziei comentate, apoteoza apostolului înseamnă atât un triumf al credinţei într-o justiţie imanentă, de natură divină, cât şi o biruinţă a valorilor vieţii. Transpuse în limbajul muzicii, conţinuturile acestor imagini finale răsună, în disonanţă cu relevarea eroismului cotidian şi constant, de până acum, al lumii de plugari, în tonalităţile solemne ale unei ode triumfale.
Astfel, după ce a trezit duhul nesupunerii în „norod”, prin evocarea patimilor care i-au mutilat fiinţa de-a lungul anilor, preotul a trădat spiritul credinţei pe care s-a legat s-o urmeze şi a devenit mag. Acesta la rândul său, datorită capacităţii da a cultiva o atare stare de spirit, dar mai ales din pricina stăruitoarei lui aplecări de a întreţine încrederea într-o „vreme” mai bună, a îmbrăcat pe nesimţite haina unui iluminat apostol al religiei naţionale şi sociale. În aceste condiţii, dorinţa „norodului” de a-şi face singur dreptate, întreţinută de mag, cade cu totul în seama proniei cereşti. În fond, noua ipostază a „bătrânului”, veritabilă sinteză a puterii de jertfă a preotului şi a propensiunii de impenitent „vestitor” a magului, reprezintă un nou stadiu al eforturilor acestora întru ridicarea omului în sfinţenie sau, altminteri spus, întru restituirea umanităţii sale. Preotul, magul şi apostolul nu sunt de fapt decât trei aspecte ale aceleiaşi constante ideatice şi artistice din care izvorăşte gâlgâind principalul curent al liricii lui Goga. În felul acesta, prin contactul cu ideile religioase, spiritul justiţiar, ivit pe fondul unor străvechi nemulţumiri, cu rădăcini naţionale şi sociale adânci, ce ameninţau să se transforme într-o autentică răzvrătire, s-a metamorfozat într-o vehementă profeţie ce anunţă apropiata împlinire a tuturor nădejdilor. Animat de un neistovit elan oracular, potenţat de imaginea unor biblice promisiuni, „glasul de aramă” al poeziei lui Goga, ce se identifică în parte cu sunetul celor şapte trâmbiţe ale apocalipsului, vesteşte sfârşitul unei lumi şi iminentul început al alteia mai drepte. Apariţia „bătrânului preot” de la începutul bucăţii, mai exact spus imaginea „răsăririi” sale din prima strofă, nu pare să fie decât un semn prevestitor al acestui timp.
La drept vorbind, poezia bardului ardelean nu este în aspectele sale cele mai durabile decât expresia cultă a materiei din care s-au plămădit doinele noastre de jale şi de haiducie. Spre deosebire însă de marea durere eminesciană în care se adună parcă toate durerile spiritului torturat de zădărnicia strădaniilor lui într-o existenţă efemeră şi imperfectă, durerea lui Goga, deşi dobândeşte uneori dimensiuni planetare, prin extensiunea ei asupra domeniului naturii şi al omului, rămâne totuşi de nuanţă socială şi naţională, putând fi circumscrisă într-un anumit spaţiu şi timp. Însă deşi nu are elevaţia şi profunzimea celei eminesciene, în schimb, datorită largilor sale fundamente umane, nu este mai puţin universală.
Însă examinarea devenirii lăuntrice a substanţei poetice din Apostolul, evidenţiată prin utilizarea plină de tâlc a unor concepte, a prilejuit, în cele din urmă, o descindere spre zonele profunde ale creativităţii care controlează destinul liricii lui Goga. În consecinţă, prin considerarea atentă a unor imagini revelatoare nu am făcut decât să definim din interior mesianismul poetului ardelean, ce continuă, sub zodii noi, direcţia protestatară şi vizionară a romantismului.
Imaginea artistică a apoteozei rezolvă într-un fel, dar relansează în altul, principala contradicţie din care se nutreşte substanţa poeziei lui Goga. Este vorba de acea continuă suprapunere şi ciocnire dintre o aparenţă religioasă şi o esenţă aproape păgână prin elanurile care o mişcă. Amintind de principiul contrapunctului realizat în compoziţiile muzicale, modalitatea aceasta de a elabora aruncă lumini edificatoare asupra naturii armoniei liricii sale. În acelaşi timp, se află condensat aici, cu toate luminile şi umbrele lui, însuşi crezul social şi politic al poetului privind necesitatea primenirilor sociale şi a chipului în care ele se pot realiza. Acceptând, până la un punct, modul de a gândi al acestuia şi extinzând semnificaţia celor înfăţişate de el, se poate afirma că înainte de a-şi cuceri revendicările sociale şi libertatea naţională, Transilvania şi-a redobândit libertatea spirituală prin opera de luminare a conştiinţelor înfăptuită de către cei trei magi, căci printr-o nouă şi inexplicabilă coincidenţă cu Biblia, trei sunt persoanele care pot îndeplini, după Goga, o astfel de funcţie: preotul, învăţătorul şi poetul. În ciuda unor inerente, dar explicabile limite, crezul acesta nu este lipsit de un incontestabil suport în realităţile Ardealului şi ca atare nu poate fi privat de o considerabilă valoare culturală şi politică. Căci intonând cu sonorităţi inedite şi penetrante cântecul „pătimirii” noastre, Poetul a restituit conştiinţei naţionale, într-un moment de cumpănă a istoriei, demnitatea şi patosul tuturor împlinirilor sociale şi naţionale.
Note
1. Lucian Blaga, Gândirea magică şi religie în Opere, vol,10, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p.303.
2. Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.132.
