George POPA
Spiritul nostru este un zeu
pe care îl purtăm fiecare din noi.
Euripide, fr. 1007
Spiritualitatea europeană a luat naştere în Elada antică. O mână de greci au creat direcţiile fundamentale şi deschiderile mari ale gândirii, începând cu presocraticii şi până la Platon şi Aristotel. Au întemeiat diversele discipline şi concepte filozofice, precum şi genurile literare de la epopee şi poezia lirică - la tragedie şi comedie. Dacă nu ar fi existat ,,miracolul’’ grec, noi am fi acum în urmă cu 2000 de ani.
Lirica poetului spiritualităţii absolute pe plan universal, Friedrich Hölderlin, se află integral în intimitatea culturii antice greceşti, iar viziunea celui mai de seamă filozof al timpului nostru, Heidegger, stă sub semnul lui Parmenide prin metafizică, şi sub semnul poeziei lui Hölderlin, prin concepţia asupra artei ca deschidere a fiinţei către propriul său adevăr.
Unele principii, unele sintagme constelează esenţa spiritualităţii greceşti. Printre acestea:
- filozofia mod de viaţă, în sens de uimire în faţa existenţei;
- adevărul – aletheia însemnează ,,neuitare’’ că suntem emanaţie cerească, omul este o rudă a zeilor, minunea supremă a lumii, aşa cum afirma Antigona;
- idealizarea vieţii şi a lumii – în contrast cu modul realist modern;
- secţiunea de aur sau proporţiile divine principiul perfecţiunii formelor, condiţie a eternităţii lor;
- ,,poezia este mai adevărată şi mai elevată decât istoria’’, postulează Aristotel; este mai adevărată poezia, pentru că nu ne este impusă ca istoria, care vine de dincolo de noi şi ne antrenează în vârtejul ei, în timp ce poezia este creaţia noastră, este lăcaşul, casa fiinţei omului. Drept care, Protagoras afirma că pentru om, cea mai importantă parte a educaţiei este cultivarea poeziei. Iar omul fiind, ,,măsura tuturor lucrurilor’’, însemnează că el măsoară totul poetic.
În această constelaţie, termenul kalokagathia constituie simbolul fundamental al culturii vechilor greci. El reuneşte cele două idealităţi– kalon – frumos - şi (kai) agathon – bun, în sens de nobleţe etică şi spirituală. Pentru grecii antici, aşa cum rezultă din gândirea lui Platon, valoarea supremă era Binele, căruia i se subordonau celelalte valori: frumosul trebuia să aibă nobleţe, adevărul să fie fără eroare, fără concesii.
Termenul de ,,kalokagathia’’, ca ideal al omului perfect, pare a fi fost folosit mai întâi de Pythagora, şi anume, în sensul de armonie (măsură a numerelor ca entităţi cosmice). La rândul său, Socrate, pune accent pe frumuseţea morală a frumosului, pe nobleţea lui spirituală. Platon, în Ospăţul şi Republica, reia conceptul, înălţând simbioza armonioasă Bine-Frumos în planul metafizic al transcendentului. Ulterior, odată cu Aristotel, noţiunea s-a generalizat, desemnând o personalitate etico-filozofică desăvârşită. Până unde putea sui la greci ideea şi aspiraţia frumosului spiritual îl aflăm, între altele, din teatrul lui Euripide: ,,Cum aş putea să mor în chip frumos ?’’, se întreabă Elena în tragedia cu acest nume. Iar Ifigenia, mergând la sacificiu: ,,Rămâi cu bine, prietenă lumină !’’
În materie de literatură şi artă, kalogakathia implică dubla perfecţiune, şi anume, a logos- ului : kalon însemnează –, forma frumoasă, adică prozodia, cuvintele, rostirea - în spirit eminescian ; ,,Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte, cuprins de-adânca sete a formelor perfecte’’. Iar agathon – ideaţia frumoasă : gândire nobilă, care înalţă inima, sufletul, spiritul.
Iată ecouri ale acestor principii estetice în lirica lui Pindar : ,,În armonie să păstrez tot ce voi atinge cu strunele… Cine înfăptuieşte frumosul trudind, arde slava lui cu văpaia imnurilor de glorie… Cea mai chinuitoare osândă este ca Frumosul cunoscând, să fii nevoit să stai înafara lui… Căci există o vecie a vremii… Muritorilor le sunt menite zile nemuritoare’’…
Dacă Renaşterea a revigorat idealul estetic al vechii Elade, iar la moderni, mai ales şcoala germană – Goethe, Schiller, Winkelmnann, – unicitatea pe plan universal - exemplul absolut al realizării kalokagathiei, - armonizarea esteticului cu nobleţea etică - atât în scrisul său cât şi în viaţă - a fost Hölderlin.
Eminescu a caracterizat perfect – în Venere şi Madonă –vechea Eladă: ,,Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii’’ - trăia în atmosfera mitului, simbolurile lor mitice devenind modele pentru întreaga cultură europeană de mai târziu, iar exprimarea lor era frumoasă, poetică. Eminescu este scriitorul nostru care a apelat cel mai mult la miturile greceşti. Dintre acestea, în afară de Venere şi Madonă, amintim: evocarea ideilor platoniciene, aşa cum are loc în catrenul de model persan: ,,Femeia goală cufundată-n perne/ Frumseţea ei privirilor aşterne./ Nu crede tu că moare ea vreodată,/ Căci e ca umbra unei vieţi eterne’’; mitul lui Pygamalion şi Galateea în una din cele mai luminoase şi subtile postume – Apari să dai lumină; mitul lui Sisif în poezia Bolnav în al meu suflet… în care îşi exprimă spaima eventualei eternei întoarceri în această lume a nimicniciei şi a morţii; dar mai ales îndelunga şi feerica evocare a Greciei antice în Memento mori. În finalul acestei evocări apar trei personaje simbolice caracterizând tragicul din viziunea elenă: un cugetător, un sculptor orb şi zeul muzicii, Orfeu. Zeul muzicii este surprins în momentul când, pierzând pe Euridice, îndurerat, îşi aruncă lira în mare, fapt interpretat de Eminescu ca marcând sfârşitul spiritualităţii vechii Elade şi cu aceasta, la distanţă de două mii de ani, moartea lui Dumnezeu şi dispariţia marilor sisteme filozofice : ,,E apus de zeitate ş’asfinţire de idei’’. Mai mult, ideea căderii întregii lumi în abis: ,,Ştim de nu trăim pe-o lume ce pe nesimţite cade ?... Poate că în văi de haos, ne-am pierdut de mult, de mult…’’ Amintim de asemenea utilizarea în lirica eminesciană a diverselor subtile metrici din poezia greacă.
Afinitatea lui Eminescu pentru cultura antică se explică, pe de o parte, prin consonanţa între două mari altitudini de gândire, iar pe de altă parte, să nu uităm strânsa înrudirea dintre cultura elenă şi cea daco-getică, şi anume, în momentul când au întreprins purificarea Olimpului de vechii zeii capricioşi şi vicioşi, grecii au împrumutat de la traci pe Orfeu şi Dionysos. Prin aceasta au introdus pentru prima oară în cultura lor ideea de nemurire, alături de faptul că Orfeu devine cel mai de seamă poet liric pe plan mitic, iar spiritul dionisiac dă naştere tragediei.
Edmund Husserl, într-o conferinţă intitulată Criza umanităţii europene şi filozofia, constatând decăderea Occidentului - ,,naţiunile europene sunt bolnave’’ - aminteşte că Europa culturală a luat naştere în Grecia secolelor VII şi VI î. Cr. Acea cultură s-a concretizat într-o ştiinţă a vieţii întregii lumi, pe care au numit-o ,,iubire de înţelepciune’’, o ştiinţă universală a idealităţii spirituale. Pierdută fiind cheia înţelegerii spiritualităţii greceşti, este pierdută conştiinţa identităţii omului – şi de aici, criza culturii, criza umanismului. Dar criza morală a Europei actuale nu se datoreşte numai pierderii contactului cu filozofia de viaţă a Eladei, ci pierderii culturii în jurul căreia şi prin care s-au instituit diversele etape ale istoriei omului în drumul său „de la finitudine spre polul infinităţii”. Europa s-a născut dintr-un mediu paradigmatic al spiritualităţii, iar oboseala ei de azi trebuie vindecată prin spiritualitate. ,,Căci numai spiritul este nemuritor’’.
Prin numeroasele şi organicele sale consonanţe cu spiritualitatea elenă, creaţia eminesciană ne oferă şansa redeschiderii drumului către mirificul univers antic, oferind o elevată călăuză.
În contextul actual, al ,,Hiroşimei tuturor valorilor’’, luându-şi titlul de Kalokaghatia, revista de faţă îşi asumă eroismul idealităţii de a pune în practica scrisului cele două principii fundamentale: cultul formelor frumoase, desăvârşite - şi cultul cugetării nobile. Să poarte cititorii la acea înălţare a inimii şi a minţii, încât cuvântul Antigonei - ,,Multe lucruri minunate sunt pe lume, dar cel mai minunat este omul’’ - să devină ghid şi realitate de fiecare zi.
Căci, scrie, autorul romanului ,,Hyperion’’: ,,Numai poetic omul merită să trăiască pe pământ’’. Poeticul este unica viaţă durabilă, el constituie firea divină a omului. Iar ,,trezirea sentimentului naturii divine în om va reda acestuia dumnezeul său şi inimii tinereţea sa. Numai atunci vom fi, numai atunci vom fi aflat elementul în care spiritul respiră’’.
Spiritul nostru este un zeu
pe care îl purtăm fiecare din noi.
Euripide, fr. 1007
Spiritualitatea europeană a luat naştere în Elada antică. O mână de greci au creat direcţiile fundamentale şi deschiderile mari ale gândirii, începând cu presocraticii şi până la Platon şi Aristotel. Au întemeiat diversele discipline şi concepte filozofice, precum şi genurile literare de la epopee şi poezia lirică - la tragedie şi comedie. Dacă nu ar fi existat ,,miracolul’’ grec, noi am fi acum în urmă cu 2000 de ani.
Lirica poetului spiritualităţii absolute pe plan universal, Friedrich Hölderlin, se află integral în intimitatea culturii antice greceşti, iar viziunea celui mai de seamă filozof al timpului nostru, Heidegger, stă sub semnul lui Parmenide prin metafizică, şi sub semnul poeziei lui Hölderlin, prin concepţia asupra artei ca deschidere a fiinţei către propriul său adevăr.
Unele principii, unele sintagme constelează esenţa spiritualităţii greceşti. Printre acestea:
- filozofia mod de viaţă, în sens de uimire în faţa existenţei;
- adevărul – aletheia însemnează ,,neuitare’’ că suntem emanaţie cerească, omul este o rudă a zeilor, minunea supremă a lumii, aşa cum afirma Antigona;
- idealizarea vieţii şi a lumii – în contrast cu modul realist modern;
- secţiunea de aur sau proporţiile divine principiul perfecţiunii formelor, condiţie a eternităţii lor;
- ,,poezia este mai adevărată şi mai elevată decât istoria’’, postulează Aristotel; este mai adevărată poezia, pentru că nu ne este impusă ca istoria, care vine de dincolo de noi şi ne antrenează în vârtejul ei, în timp ce poezia este creaţia noastră, este lăcaşul, casa fiinţei omului. Drept care, Protagoras afirma că pentru om, cea mai importantă parte a educaţiei este cultivarea poeziei. Iar omul fiind, ,,măsura tuturor lucrurilor’’, însemnează că el măsoară totul poetic.
În această constelaţie, termenul kalokagathia constituie simbolul fundamental al culturii vechilor greci. El reuneşte cele două idealităţi– kalon – frumos - şi (kai) agathon – bun, în sens de nobleţe etică şi spirituală. Pentru grecii antici, aşa cum rezultă din gândirea lui Platon, valoarea supremă era Binele, căruia i se subordonau celelalte valori: frumosul trebuia să aibă nobleţe, adevărul să fie fără eroare, fără concesii.
Termenul de ,,kalokagathia’’, ca ideal al omului perfect, pare a fi fost folosit mai întâi de Pythagora, şi anume, în sensul de armonie (măsură a numerelor ca entităţi cosmice). La rândul său, Socrate, pune accent pe frumuseţea morală a frumosului, pe nobleţea lui spirituală. Platon, în Ospăţul şi Republica, reia conceptul, înălţând simbioza armonioasă Bine-Frumos în planul metafizic al transcendentului. Ulterior, odată cu Aristotel, noţiunea s-a generalizat, desemnând o personalitate etico-filozofică desăvârşită. Până unde putea sui la greci ideea şi aspiraţia frumosului spiritual îl aflăm, între altele, din teatrul lui Euripide: ,,Cum aş putea să mor în chip frumos ?’’, se întreabă Elena în tragedia cu acest nume. Iar Ifigenia, mergând la sacificiu: ,,Rămâi cu bine, prietenă lumină !’’
În materie de literatură şi artă, kalogakathia implică dubla perfecţiune, şi anume, a logos- ului : kalon însemnează –, forma frumoasă, adică prozodia, cuvintele, rostirea - în spirit eminescian ; ,,Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte, cuprins de-adânca sete a formelor perfecte’’. Iar agathon – ideaţia frumoasă : gândire nobilă, care înalţă inima, sufletul, spiritul.
Iată ecouri ale acestor principii estetice în lirica lui Pindar : ,,În armonie să păstrez tot ce voi atinge cu strunele… Cine înfăptuieşte frumosul trudind, arde slava lui cu văpaia imnurilor de glorie… Cea mai chinuitoare osândă este ca Frumosul cunoscând, să fii nevoit să stai înafara lui… Căci există o vecie a vremii… Muritorilor le sunt menite zile nemuritoare’’…
Dacă Renaşterea a revigorat idealul estetic al vechii Elade, iar la moderni, mai ales şcoala germană – Goethe, Schiller, Winkelmnann, – unicitatea pe plan universal - exemplul absolut al realizării kalokagathiei, - armonizarea esteticului cu nobleţea etică - atât în scrisul său cât şi în viaţă - a fost Hölderlin.
Eminescu a caracterizat perfect – în Venere şi Madonă –vechea Eladă: ,,Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii’’ - trăia în atmosfera mitului, simbolurile lor mitice devenind modele pentru întreaga cultură europeană de mai târziu, iar exprimarea lor era frumoasă, poetică. Eminescu este scriitorul nostru care a apelat cel mai mult la miturile greceşti. Dintre acestea, în afară de Venere şi Madonă, amintim: evocarea ideilor platoniciene, aşa cum are loc în catrenul de model persan: ,,Femeia goală cufundată-n perne/ Frumseţea ei privirilor aşterne./ Nu crede tu că moare ea vreodată,/ Căci e ca umbra unei vieţi eterne’’; mitul lui Pygamalion şi Galateea în una din cele mai luminoase şi subtile postume – Apari să dai lumină; mitul lui Sisif în poezia Bolnav în al meu suflet… în care îşi exprimă spaima eventualei eternei întoarceri în această lume a nimicniciei şi a morţii; dar mai ales îndelunga şi feerica evocare a Greciei antice în Memento mori. În finalul acestei evocări apar trei personaje simbolice caracterizând tragicul din viziunea elenă: un cugetător, un sculptor orb şi zeul muzicii, Orfeu. Zeul muzicii este surprins în momentul când, pierzând pe Euridice, îndurerat, îşi aruncă lira în mare, fapt interpretat de Eminescu ca marcând sfârşitul spiritualităţii vechii Elade şi cu aceasta, la distanţă de două mii de ani, moartea lui Dumnezeu şi dispariţia marilor sisteme filozofice : ,,E apus de zeitate ş’asfinţire de idei’’. Mai mult, ideea căderii întregii lumi în abis: ,,Ştim de nu trăim pe-o lume ce pe nesimţite cade ?... Poate că în văi de haos, ne-am pierdut de mult, de mult…’’ Amintim de asemenea utilizarea în lirica eminesciană a diverselor subtile metrici din poezia greacă.
Afinitatea lui Eminescu pentru cultura antică se explică, pe de o parte, prin consonanţa între două mari altitudini de gândire, iar pe de altă parte, să nu uităm strânsa înrudirea dintre cultura elenă şi cea daco-getică, şi anume, în momentul când au întreprins purificarea Olimpului de vechii zeii capricioşi şi vicioşi, grecii au împrumutat de la traci pe Orfeu şi Dionysos. Prin aceasta au introdus pentru prima oară în cultura lor ideea de nemurire, alături de faptul că Orfeu devine cel mai de seamă poet liric pe plan mitic, iar spiritul dionisiac dă naştere tragediei.
Edmund Husserl, într-o conferinţă intitulată Criza umanităţii europene şi filozofia, constatând decăderea Occidentului - ,,naţiunile europene sunt bolnave’’ - aminteşte că Europa culturală a luat naştere în Grecia secolelor VII şi VI î. Cr. Acea cultură s-a concretizat într-o ştiinţă a vieţii întregii lumi, pe care au numit-o ,,iubire de înţelepciune’’, o ştiinţă universală a idealităţii spirituale. Pierdută fiind cheia înţelegerii spiritualităţii greceşti, este pierdută conştiinţa identităţii omului – şi de aici, criza culturii, criza umanismului. Dar criza morală a Europei actuale nu se datoreşte numai pierderii contactului cu filozofia de viaţă a Eladei, ci pierderii culturii în jurul căreia şi prin care s-au instituit diversele etape ale istoriei omului în drumul său „de la finitudine spre polul infinităţii”. Europa s-a născut dintr-un mediu paradigmatic al spiritualităţii, iar oboseala ei de azi trebuie vindecată prin spiritualitate. ,,Căci numai spiritul este nemuritor’’.
Prin numeroasele şi organicele sale consonanţe cu spiritualitatea elenă, creaţia eminesciană ne oferă şansa redeschiderii drumului către mirificul univers antic, oferind o elevată călăuză.
În contextul actual, al ,,Hiroşimei tuturor valorilor’’, luându-şi titlul de Kalokaghatia, revista de faţă îşi asumă eroismul idealităţii de a pune în practica scrisului cele două principii fundamentale: cultul formelor frumoase, desăvârşite - şi cultul cugetării nobile. Să poarte cititorii la acea înălţare a inimii şi a minţii, încât cuvântul Antigonei - ,,Multe lucruri minunate sunt pe lume, dar cel mai minunat este omul’’ - să devină ghid şi realitate de fiecare zi.
Căci, scrie, autorul romanului ,,Hyperion’’: ,,Numai poetic omul merită să trăiască pe pământ’’. Poeticul este unica viaţă durabilă, el constituie firea divină a omului. Iar ,,trezirea sentimentului naturii divine în om va reda acestuia dumnezeul său şi inimii tinereţea sa. Numai atunci vom fi, numai atunci vom fi aflat elementul în care spiritul respiră’’.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu