ŢARA FĂRĂ NUME

George Arhip







Ar putea părea un vis ceea ce mi s-a întâmplat... dar nu cred...

*

Mergeam pe un hotar cu doi prieteni, arcaşi... Ne venise nouă, aşa, o toană, amintindu-ne de copilărie şi de toate ale ei. Ne-am făcut arcuri şi, de câte ori ieşeam pe undeva, le luam şi trăgeam la chită în te-miri-ce... Oameni mari, cu minte de copii... Cu dor de copilărie, s-o zicem pe aia dreaptă...
Mergeam pe hotar şi căutam din ochi ceva în care să tragem... ba vreun stâlp de telegraf, ba vreo moviliţă, ba vreun ciot de măceş, scăpat ce ştii cum de lama plugului... Zbârnâiau corzile şi zburau săgeţile strâmbe, făcute din lemn strâmb şi prost, cum din lemn prost erau şi arcurile care nu ţineau mai mult de două-trei ieşiri, că se uscau...
Mai nimeream noi, câteodată, şi ne bucuram precum copiii, copiii de altădată, copiii din noi...
- Băi, cu praştiile ieşeam mai bine!
- Da, dar nu eram indieni – se cheamă, zic eu, mai meşter dintre toţi – şi la făcut arcuri şi săgeţi, dar şi la chitit...
- Bă, cu o praştie, am fi nimerit cioara aia de colo, zice amicul de mai dinainte... Uite-o, aia de se uită spre noi, de zici că ne râde-n nas...
- Auzi, zice celălalt, da’ de ce-i singură? Ciorile sunt sociale, nu umblă de unele singure...
- Auzi, să ştii că parcă acum bag şi eu de seamă... Mi s-a părut mie că ne-a cam însoţit... şi nici n-a croncănit... hai, să-i aruncăm ceva pâine, zic eu, băgând mâna în traistă.
- Dă-o, mă,-n sărăcia...
- Ba nu, zic eu... dacă tot avem ceva cu noi, de ce nu? Voi ştiţi că în fiecare dimineaţă, când ies pe balcon să-i fac cu mâna neveste-mii, le dau la vrăbiuţe câte-o felie de pâine? S-au învăţat. Cum ies, cum apar... Şi se strigă una pe alta... Nu se apropie, că ştiţi cum sunt de sperioase, dar aşteaptă, fie pe streaşină, fie pe balconul de la vecini. Când intru în casă, odată se reped şi ciugulesc, şi se bucură... şi mă bucur şi eu... Mai vine un porumbel, cred că dintre ăia care s-au aciuat în pod şi, mai nou, de vreo câteva zile, o cioară...
- Du-te, măi, o fi chiar cioara de colo, şi te urmăreşte...
- Hai, nu fă băşcălie, vorbesc serios... şi se îngăduie unele pe altele... Ei, nu chiar o felie, chiar mai puţin câteodată, dar nu se bat...
- Ia hai să tragem în cioara aia, zice ăsta, băşcăliosul.
- Da’ ia lăsaţi-o în pace, că o fi chiar cioara mea, zic eu, ... stârnit însă, dintr-o dată, în instinctul primar de vânător.
Zbârrr! Zbârrr! Nimic! Dar nici cioara nu dădea semne de nelinişte (curat-ciudat!), ba, parcă se uita la noi numai cu un ochi, a râdere...
Zbârrr! trag şi eu, şi săgeata i se înfige în coadă. Rămân împietrit... Mirat-bucuros de o aşa izbândă, dar şi întristat...
- Bravo, bravo! sar ceilalţi, dar mie mi se frânge inima, dintr-o dată...
Cioara, săraca, încearcă să-şi ia zborul, dar greutatea din coadă nu-i îngăduie...
- Mergi, măi, şi frânge-i gâtul, că-i a ta! Bravo!
Las arcul jos şi pornesc pe arătură, cu grijă să mă apropii încet, să nu se zbuciume biata zburătoare, să se rănească şi mai tare. Dar ea, săraca, nu dădea semne de spaimă, de parcă mă aştepta să-i scot unealta cea rea din trupuşor.
- Vezi că te-ngheară şi te-nciocăne! au strigat cei din drum.
M-am apropiat încet. Mă uitam în ochişorii ei, cu milă şi cu părere de rău de pornirea ce-o avusesem, cu grijă ca să nu se zbuciume şi să-şi întindă rana.
Am apropiat mâna... Nicio reacţie. Am prins-o cu stânga, iar cu dreapta am început să trag încetişor de săgeată...

*

- Fată frumoasă, cine eşti, şi cum ai apărut?! exclam eu, cu săgeata în mâna dreaptă şi cu stânga pe braţul ei.
- Fii binevenit în Ţara-fără-Nume, dragule!
- Ţara-fără-Nume? întreb mirat, uitând că mai înainte ţineam în mână o cioară.
- Da, bine ai venit la noi! Tata te aşteaptă...
- Tata?!
- Da, Tatăl meu... şi al tău... şi... al nostru... şi al tuturor... al tuturor suflătoarelor şi al tuturor nesuflătoarelor...
- Dumnezeu?!
- Voi aşa îi spuneţi...
- Îi?! zic eu, ca-ntr-o străfulgerare. Este „El”?!
- Nu te grăbi... Ştii tu ceva, dar gramatica oamenilor, de multe ori, împiedică ŞTIIREA... voi îi spuneţi CUNOAŞTERE...
- Ştiire... Cunoaştere...
- Da, i-aţi spus Cunoaştere după ce aţi inventat Cuvântul... Cuvântul, ca purtător de... cum îi spuneţi voi? A! Informaţie! V-aţi depărtat de Cuvânt ca Matrice, ca Sămânţă Unică... Cuvântul-Matrice, izvoditor de Toate, în Rânduiala-cea-Bună...
- Ce-i Bine, şi ce-i Rău, tresar eu, luminat parcă, dar într-alt chip...
- Văd că ţi-ai dat răspunsul... înseamnă că, într-adevăr, trăieşti în Lumină...
- Lumină? Da, am fost acolo odată... E... albastră...
- Asta-i altceva... Ştim...
- Ştiţi?!
- Da, ştim despre Totul-ce-trăieşte-întru-noi... Eu spun de Lumina în care ar trebui să trăiască şi să-şi vorbească.... nu! ... să se simtă oamenii... N-ar mai fi nevoie de cuvinte... nu, nu zic bine... nu de cuvinte... altcumva... da! vorbe, grai... ca să se înţeleagă... Aşa aţi făcut o vreme, până când v-aţi inventat Graiul şi v-aţi depărtat de Lumină...
- Ce vreţi de la mine, întreb eu, înfricoşat parcă dintr-o dată, simţindu-mă prins... Dar oare vorbeam? Adică... vorbeam cu gura?... Ce vreţi de la mine, zic eu, privind la săgeata din mâna dreaptă, brusc amintindu-mi de o tragere la ţintă... dar, parcă, dintr-o dată, muiat şi ştiind...
- Ai să-i înveţi matematică pe pruncii nenăscuţi...
- Matematică?! Dar eu am început să urăsc matematica din anul trei de liceu...
- Ştim... Şi ştim şi de ce... Dar erai în pragul Înţelegerii... ŞTIIRII, cum îi spunem noi... Ai ajuns la Simbol. Mai mult, la Esenţa Simbolului Unic... tu nu ştii... Ai visat Esenţa Simbolului Unic, dar a doua zi ţi s-a schimbat profesorul şi s-a năruit totul... Acum eşti ca atunci... Mai mult, te-am trimis odată în Lumina Albastră, ca să te cureţi...
- Dar eu nu sunt profesor de matematică!!! strig eu, privind la săgeata din mâna dreaptă.
Fata îmi zâmbeşte:
- Profesor? Altă vorbă anapoda, altă invenţie... Dacă trăieşti în Lumină, vei şti să pui Esenţa Simbolului în Matricea Pruncilor...
- Dar numai eu? De unde atâta...
- Nu, mai sunt şi alţii... dar pruncii se vor înmulţi, pentru că vom avea nevoie de ei... Se apropie Vremea, şi tu ştii...

*

- Măi, omule, bine ai venit printre vii!...
Întorc ochii de jur-împrejur în rezerva albă de spital...
- Eşti bine? Parcă l-ai văzut pe Dumnezeu, aşa arăţi! Opt ore ai fost în comă...

*

Trei ani... o mie de ani...
Trei ani... o mie de ani... în care nu m-am văzut, dar Lumina mea s-a bucurat împreună cu alte Lumini, Lumini-fără-Chip, în care totul se contopea într-o Bucurie a Ştiirii, trei ani sau o mie de ani în care nu m-am întrebat niciodată „de ce?” Trei ani sau o mie de ani în care am trăit doar Bucuria Luminii şi a Luminilor... Trei ani... dar oare au fost numai trei? Sau o mie? Stau şi mă întreb acum... Aş spune o Veşnicie de Bucurie a Luminii... Trăire? Ca să spui că trăieşti, trebuie să te raportezi la un timp şi la un spaţiu... Nu a fost nici timp, nici loc... a fost Lumină... într-o Ţară-fără-Nume...

Dumnezeu? Da! A fost tot timpul... L-am văzut?... Dar nu a fost nevoie... L-am simţit ca Bucurie în Lumină... A fost tot timpul... Este Tot Timpul...
Dumnezeu? Da! Dumnezeu este Lumină!... Pentru cei ce au Ştiire de Bucuria în Lumină şi întru Lumină...