Criza identităţilor culturale

George Popa


Ştim de nu trăim o lume ce pe nesimţite cade ?
Eminescu

I

Cultura europeană s-a format plecând de la cultura antică grecească, la care s-a adăugat creştinismul. Este o sinteză a celor două spiritualităţi, modelată la rândul ei de matricea ancestrală a fiecărui popor.
Fondul cultural elen este alcătuit, schematic, din două componente : gândirea raţională şi kalokagathia. Gândirea raţională a fost iniţiată de „înţelepţii” presocratici în sec. VII şi VI a. Cr. şi, cu aceasta, umanismul antic ce va fi transmis ulterior ţărilor europene. Raţiunea constituie facultatea umană cognitivă şi axiologică, totul văzut la măsură umană, pentru că omul este măsura tuturor lucrurilor (Protagoras), încât şi zeii, care se află şi ei pe pământ, în Olimp, împrumută forma materială şi viciile omului, doar că sunt nemuritori.
Kalolagathia constituie simbolul sintetic al culturii antice: frumosul unit cu binele. Frumosul priveşte armonia formelor materiale (conform „secţiunii de aur”, „proporţiilor divine”), iar binele reprezintă nobleţea, elevaţia spiritului. Mai amintim că vechii greci sunt cei care au imaginat diversele discipline filozofice precum şi genurile literare, preluate apoi de către Europa.
Peste vechea cultură a Eladei s-a grefat creştinismul, simbioză care urma să modeleze cultura europeană ulterioară. Religia creştină adăuga drept element umanistic fundamentul, iubirea care uneşte pe toţi oamenii sub un singur Dumnezeu, acesta înlocuind multitudinea zeilor antropomorfi olimpici, dar totodată şi pe Iahve, dumnezeul particular al iudeilor, care se socoteau astfel popor ales între celelalte neamuri, Universalitatea divină constituia o idee ce venea încă de la egipteanul Akhnaton şi iranianul Zarathustra. Astfel, după Socrate, cel care înfăptuise prima revoluţie spirituală, instituind raţiunea ca facultate supremă a omului, Iisus prin proclamarea primatului iubirii, înfăptuieşte a doua mare revoluţie. Mysterium tremendi, adică devoţiunea creştină - unită cu povara miticului păcat adamic, de origine iudaică - a constituit o energie fertilă, pe de o parte, inducând o radicală comutare spirituală a fiecărui om privind sentimentul sacralităţii, iar pe de altă parte, impulsionând întreaga cultură europeană, atât în domeniul literaturii şi al artelor precum şi a gândirii filozofice.
A urmat un mileniu de confuzie religioasă, cu paroxisme dogmatice şi mistice, factori care au estompat în bună parte componenta umanistică elenă. În Evul Mediu apar însă şi viziuni cu deschidere metafizică ultimă; în acest sens – amintim, Tratatul despre sublim al lui Cassius Longinus, puternic ancorat în antichitatea greacă, pe care o proiectează în sublim ; pe de altă parte Eckhart, cel mai de seamă mistic german al vremii, imaginează o depăşire a teologiei creştine privind libertatea absolută; el suie raportul om-Dumnezeu până la confundare şi chiar, extrem, afirmând „naşterea eternă a lui Dumnezeu Tatăl din sufletele cele mai pure” .
În Renaştere, cultura antică se impune cu mare forţă, este reabilitată raţionalitatea, consecinţa fiind resituarea centrală a omului în univers. Astfel, alături de ideea de umanism, formulată ca noţiune prima oară de Petrarca, termen sub care poetul includea eliberarea ego-ului natural, a gândirii sale, de dogmatismul religios, sub semnul cultivării spiritualităţii antice greco-latine. În felul acesta, apare individualismul, omul nu mai face una cu natura, devenită alter ego, o stăpâneşte şi o va exploata în folosul său până la consecinţe dezastruoase. Egocentrismul european se va manifesta, între altele, prin colonizarea rapace şi comportarea sălbatică faţă de băştinaşii din colonii până la desfiinţarea unor popoare.
Pe de altă parte, revigorarea umanismului grecesc a anihilat în bună parte crimele torquemadice în numele lui Iisus. În spiritele de elită a persistat aspiraţia către raţionalitate şi idealitate, îmbinând kalokagathia cu elemente din spiritualitatea creştină. În fiecare ţară a apărut, pe tărâmul creaţiei culturale, un model de asemenea idealitate, unii creatori devenind definitorii pentru structura spirituală a acelui popor, pseudonimul lor de aur.
Aşa a fost în Italia Dante, care, în numele iubirii ideale, dar şi a despărţirii răului de bine, face repartiţii de personaje damnate sau binecuvântate, aruncând în iad tot ce nu e creştinism şi află apoteoza idealului în iubirea personalizată uman în eternul feminin, dar împrumutată finalmente întregului univers: ”L’amor qui move il sole e l’altre stelle”.
Explozia de genii din Renaşterea, mai ales italiană, readuc pe prim plan spiritualitatea elenă, începând cu filozofi ca Giordano Bruno, cel mai reprezentativ (şi pe care Eminescu îl luase drept model în intenţia de a „înălţa cu mult sfârşitul” Luceafărului), Marsilio Ficino, care înfiinţează Academia platonică de la Florenţa, Pico della Mirandola, care cere omului să ajungă de la existenţă la esenţă. Artiştii plastici transpun pe pânză sau în piatră, atât subiecte din mitologia creştină, cât şi din cea greco-latină. Michelangelo şi Rafael îndeosebi îmbină în personajele lor frumuseţea fizică, materială cu frumuseţea spirituală, cu nobleţea intelectuală, replică picturală a kalokagathiei. Alături de compoziţiile religioase, muzica de operă abundă de subiecte din antichitate.
William Shakespeare desfăşoară cea mai vastă epopee tragică a temei religioase de întotdeauna, dar având accent deosebit în creştinism, şi anume, a confruntării dintre bine şi rău - rezolvată în final prin magica încetare a acestei lupte în Furtuna, unde apare înseninarea şi iertarea care conştientizează, în inima Mirandei („oglindă mirată”), cât de frumoasă este lumea şi ce minunaţi oamenii ei. Şi totuşi, referindu-se la viaţa personală, autorul Sonetelor conchide: „The men are bad and in their badness reign”. Fără autorul lui Hamlet, cultura engleză ar fi rămas în bună parte la nivelul senzorial şi pragmatic al filozofiei tripticului Locke-Berkeley-Hume.
În Spania, Miguel de Cervantes simbolizează în Don Quijotte lupta pentru idealitate fără izbândă şi devenită ridicolă, pentru ca El Greco să afle exorcizarea în aspiraţia halucinată a omului creştin către divinitate, trupurile devenind flăcări aspirând extatic către viziunile de dincolo.
În Germania, capodopera lui Goethe, Faust – ultima mare sinteză modernă dintre mitologia greacă şi cea creştină, întruchipează, pe de o parte, erotismul („Das Ewig- Weibliche / Zieht uns hinan” – sună ultimele versuri ale piesei) şi laxitatea etică a personajului mergând până la suprimarea de vieţi, iar pe de altă parte, ideea de idealitate ca faptă în folosul comunităţii. Faust este continuarea logică a individualismului apărut în Renaştere. Prin lauda activităţii umane dedicată materiei şi laxitatea morală, cu omul „faustic” începe decăderea lumii moderne.
Dar, totodată, în Germania are loc replica în dublă apoteotică: pe de o parte, acmeul filozofiei moderne prin Kant, urmat de Fichte Schelling, Hegel, spiritualitatea fiind considerată supremul ideal, iar Schopenhauer postulează că eliberarea omului de voinţa oarbă a lumii materiale este muzica. Astfel, pe de altă parte, muzica este cea de a doua apoteoză prin excelenţă germană, reprezentată de linia Bach-Mozart-Beethoven, urmată de Schubert-Schumann-Brahms, şi încheiată de Wagner şi Richard Strauss. Prin filozofie şi muzică, Germania se află la polul cel mai înalt al idealului european de spiritualitate. Amintim că Friedrich Schiller considera kalokagathia simbolul activ în funcţie de care trebuie să se efectueze educaţia la toate nivelele de învăţământ. Şi este deosebit de semnificativ faptul că planul cel mai sublim al spiritualităţii în creaţia poetică germană, dar şi europeană, este atins de Friedrich Hölderlin; or, idealul autorului lui Hyperion a fost filtrat prin cultura anticei Grecii.
Decisivă în concertul culturii europene a fost creativitatea Olandei. Dacă Rembrandt creează în viziune creştină, şi instituie clarobscurul pentru a arunca răul în umbră, Vermeer ignoră umbra şi suie la idealitatea luminii pure întruchipată de perlă, iar mai târziu, prin Vah Gogh, la lumina absolută, umbrele fiind alungate de pe tablou. Şi parcă totul sub cleştarele filozofiei lui Spinoza, de o claritate absolută, instituind dincolo de zeii olimpici şi de raiul creştin, panteismul naturii – Deus sive Natura şi iubirea intelectuală a lui Dumnezeu – conferind demnitate divină naturii, omului şi tuturor lucrurilor. Să nu uităm că olandez a fost şi Beethoven, cel care a învins eroic destinul prin bucuria de a reuni întreaga omenire sub semul iubirii.
Alături de sublimitatea catedralelor gotice, cartezianismul - claritatea ideilor şi a exprimării, perfecţiunea formală constituie caracteristica spiritului francez. Epoca de aur a culturii galice – dramaturgia în primul rând, reia modelul grecesc, cu subiecte din mitologia antică. Ca în toate ţările, arta renaşterii franceze abordează subiecte din aceeaşi sursă. Şi ulterior literatura şi arta franceză abundă în subiecte preluate din legendele greco-latine. De exemplu, Le voyage a Cythere constituie capodopera lui Watteau, precum şi unul din poemele celebre ale lui Baudelaire; Pythia, Tânăra Parcă, Narcis, Zenon constelează poezia lui Paul Valéry. Amintim că în gândirea filozofică, Henri Bergson păstrează stilistic limpiditatea carteziană, dar neagă primatul raţiunii în materie de cunoaştere, acordând acest rol intuiţiei, un fel de premisă a iraţionalităţii ce avea să apară prin teatrul absurd şi în unele curente filozofice care exersează în gol o gimnastică a paradoxurilor şi a negărilor.
De altfel, în întreaga cultura europeană, recursul la simbolica mitologiei antice nu a încetat niciodată. Să amintim numai Sonetele către Orfeu ale lui Rainer Maria Rilke, drama muzicală Oedip a lui George Enescu, etc.
În rezumat, se observă cum identitatea culturală a Europei, particularizată pe diversele popoare, s-a constituit pe vectorii dinamici originari – gândirea raţională şi mitică elenă îmbinată cu viziunea şi mitica religioasă creştină, pe care le întâlnim prin excelenţă împăcate, începând cu însuşi titlul, în poezia lui Eminescu – Venere şi Madonă.

II

Pentru a da contur mai precis culturii europene, ne vom referi foarte succint la alte două spiritualităţi : egipteană şi indiană. Dacă pentru vechii greci, frumosul şi armonia la măsură umană au constituit matricea modelatoare a viziunii şi împlinirilor optime în diversele domenii, vechiul Egipt a cultivat prin excelenţă sublimul. În acest spirit au fost create piramidele, templele şi statuile faraonilor, totul la măsuri colosale.
Este semnificativă deosebirea dintre concepţia privind raportul omului cu divinitatea. Egipteanul se considera consubstanţial cu zeii, pe când la greci, zeii erau cei care au împrumutat formele umane, doar că erau nemuritori. Pe de altă parte, divini se considerau înţelepţii, încă o dovadă a centrării axiologice de către greci a omului în inima universului.
Pentru locuitorii Eladei, adevărata viaţă se află pe pământ, pe când pentru egiptean viaţa terestră era doar o pregătire pentru viaţa de dincolo. Pe de altă parte, năzuinţa supremă de după moarte a egipteanului nu era un eden al unei fericiri angelice ca în creştinism, ci aflarea „tainei care se ascunde înapoia tuturor tainelor”, o altă expresie a sublimităţii gândirii lor metafizice. În acest scop, egipteanul trebuia să fie curat, acest lucru în sensul de a fi cultivat marile valori: adevărul, binele, frumosul, dreptatea, simţirea, măiestria, plenitudinea vieţii. Dacă valoarea morală a omului este pusă de europeanul creştin sub semnul păcatului originar, egipteanul nu numai că se considera identic cu zeii, dar şi participant la crearea lor şi stăpâni pe ritmurile milenare ale pământului prin străbaterea a numeroase naşteri.
Cât priveşte spiritualitatea indiană, caracterul său fundamental este identitatea mistică dintre om şi Dumnezeu; Atman=Brahman, adică viaţa umană, fiinţa izolată este egală ca esenţă şi se identifică prin aceasta cu întreaga fire, cu viaţa cosmică, iubirea fiind principiul unificator. Această formulă este explicată în Upanishade astfel: Advaitam = Anantam - unitatea este nemărginită, iar Advaitam = Anandam, - unitatea este iubire. Astfel, gândirea indiană a inclus lumea, divinitatea şi fiinţa umană într-un singur şi mare adevăr, a pus accent pe armonia universală, numai aşa omul putând comunica atât cu lumea înconjurătoare, cât şi cu zeii. Un lucru extrem de important : pentru indian fiecare moment al vieţii sale şi fiecare din actele sale sunt sacre, se înscriu în orânduirea esenţială, eternă a universului. Ca atare, o diferenţiere fundamentală între indieni şi europeni constă în faptul că primii se preocupă cu verbul a fi, sunt preocupaţi de calitatea fiinţării, spiritualizarea, pe când ultimii sunt obsedaţi de verbul a avea – cantitatea avuţiei şi a consumului material.

III

Ce avem noi, românii, în comun cu Europa ? Alături de spiritul religios creştin, de nuanţă ortodoxă, regăsim gândirea raţională, simţul estetic îmbinat cu nobleţea etică - moştenire grecească. Avem comun de asemenea abordarea de simboluri şi teme majore din cultura antică, mai ales din mitologie, fapt care are loc mai ales în creaţia eminesciană, dar şi la alţi poeţi, în artele plastice, în muzică etc. Căci, nu trebuie să uităm legătura dintre ancestralitatea noastră şi Elada, şi anume, împrumutarea de către aceasta a celor doi zei daco-geţi, Orfeu şi Dionysos pentru a-şi reînnoi spiritual panteonul.
Cât priveşte specificul culturii româneşti, pentru a-l identifica trebuie să ne adresăm creaţiilor majore. Iar ca să ajungem la ele, plecăm din illo tempore, de la primul modelator al spiritualităţii româneşti, şi anume, tripticul tracic Zalmoxis-Orfeu-Dionysos, solidarizaţi prin dobândirea nemuririi după o moarte iniţiatică, idee venind de la Geţi care „nu credeau că mor, ci doar schimbă locuinţa” (Herodot). Or, regăsim această fenomenologie zalmoxică – viaţă-moarte-renaştere pe un plan existenţial superior - în creaţiile noastre definitorii: balada Mioriţei, balada Meşterului Manole, lirica eminesciană, în primul rând Luceafărul, complexul sculptural de la Tg. Jiu al lui Brâncuşi. Toate se referă la principii primordiale, la maxima deschidere cosmică.
Astfel, Mioriţa dezvoltă o viziune proprie românului privind moartea, pe care o consideră un transfer mitic într-o neoexistenţă mirifică şi nepieritoare. În felul acesta, aşa cum afirmă Mircea Eliade, românul impune o alternativă intens pozitivă absurdului tragic al morţii. Balada Meşterului Manole, dezvoltând o temă ce acoperă o arie foarte întinsă, din Asia până în Europa, şi anume necesitatea unui sacrificiu uman pentru a asigura durabilitatea unei construcţii, capătă o viziune originală la români, în sensul că jertfa umană conferă perenitate unui edificiu religios unicat („Mănăstire-naltă/ Cum n-a mai fost altă”), iar Manole, creatorul - omul ales - este înveşnicit în capodopera arhitecturală.
În Luceafărul are loc o acţiune supraistorică, supratemporală la nivel de principii. Este vorba de destinul geniului, care, scrie Eminescu în postuma intitulată Povestea magului călător în stele – denumire mai adecvată Lume şi geniu - este o entitate care nu se află în planul creaţiei, un străin într-o lume străină, încât Dumnezeu „se împiedică în cifrul său”. Este cea mai înaltă concepţie despre geniu din gândirea universală. La chemările unei muritoare, Hyperion acceptă o moarte iniţiatică prin coborârile pe pământ, dar după experienţa terestră eşuată, va renaşte la primordialitatea sa de increat.
Complexul brâncuşian de la Tg. Jiu desfăşoară fenomenologia destinului uman : se pleacă de la formele arhetipale – rotundul Mesei Tăcerii şi a scaunelor din jur, acestea din urmă introducând timpul prin forma lor de clepsidră; mai departe, Poarta sărutului semnifică naşterea vieţii, după care urmează, în axul complexului, biserica simbolizând întoarcerea pământului în pământ, pentru ca în Coloana Nemărginirii, spiritul să se înalţe, eliberat. Păsările lui Brâncuşi, motiv mereu reluat în alte forme, demonstrează aceeaşi vocaţie a românului pentru înălţare, pentru zbor.
În context, amintim că nu orizontala, spaţiul unduitor deal-vale de la începutul Mioriţei constituie matricea modelatoare a culturii noastre, ci aşa cum a relevat Eminescu, verticala cerească spre care suie în final balada vrânceană; „Muntele este tată al râurilor şi al poporului nostru. Acesta este cumpăna lui, cântarul cu care îşi cântăreşte patimile şi fapta. …Căci nu-s culori destule în lume să-nvestmânte/ A munţilor Carpatici sublime idealuri”. Iar într-o doină se spune: „Sus în vârful muntelui/ Unde-i drag sufletului”. Precum am arătat în altă parte, (Repere în spiritualitatea românească, 2004), există şi alte constante ale culturii noastre, precum: vocaţia sacralităţii (pentru că, se spune tot într-o doină : „Cine n-are nimic sfânt/ N-aibă loc pe-acest pământ”), iar Eminescu este poetul care pe plan universal, alături de Hölderlin, foloseşte cel mai mult cuvântul „sfânt”, atribuindu-l cvasi exhaustiv elementelor naturii şi iubirii); de asemenea vocaţia luminii ; de pildă, drumul lui Hyperion către Demiurg desfăşoară poate cea mai multă lumină din lirica lumii, iar pictura lui Grigorescu este lumină eterică; lumină însângerată în arta lui Luchian; vocaţia cântului, deosebit de dezvoltată la român, descendent al zeului trac al muzicii, Orfeu, ş.a.
Într-un cuvânt, viziunea sintetică de la care iradiază şi spre care converg coordonatele principale ale culturii noastre este elanul ascensional, tendinţa spre înalt şi nemărginire. De aici, deschiderea cosmică: pe de o parte afectivă, simpatetică faţă de celălalt şi faţă de natură, iar pe de altă parte, deschiderea metafizică întru depăşire şi eliberare spirituală.
Se explică astfel de ce la noi, românii, creştinismul a fost adoptat sub o anumită viziune – cea a înălţării şi a iluminării. Ca atare, Învierea, este considerată o sărbătoare mai importantă decât răstignirea, drama morţii, - invers de cum are loc în catolicism. Tot în contrast, Schimbarea la faţă constituie una din cele mai de seamă sărbători ale noastre. Renaşterea pe plan superior, transfigurarea sunt consonante cu elanul ascensional al spiritului : suişul mioritic, zborul lui Hyperion, Coloana Nemărginirii.

IV

Actualmente delimitarea structurii proprii a culturii în diverse ţări europene a devenit dificilă şi tinde să devină aleatorie, neesenţială. Are loc un proces de nivelare şi omogenizare a diverselor culturi. La acest proces contribuie convergent o serie de factori, al căror numitor comun îl constituie decăderea valorilor, alergia omului actual la axiologie. Eminescu anticipase încă din secolul XIX: „E apus de zeitate şi-asfinţire de idei”. La decăderea religioasă şi dispariţia marilor sisteme ale gândirii, se adaugă criza intelectualităţii, mediocrizarea şi pervertirea artelor, lipsa oricărui criteriu, inclusiv etic şi juridic, cultivarea instinctelor primare - consecinţă a „molimei” iniţiată de pansexualismul freudian şi care a invadat poezia, teatrul, pictura, sculptura, filmul: este pornocraţia profeţită de Eminescu.
Există o degradare până la epuizare a creativităţii spirituale, fenomen biologic regresiv semnalat de Oswald Spengler, care releva faptul că un popor creează în tinereţea sa cultură, iar după atingerea unor culminaţii ale operelor spiritului, cultura este lovită de senilitate, înlocuită cu civilizaţia, cu pragmaticul, satisfacerea pe diverse planuri a vieţii materiale. Cultul amuzamentului ieftin, vulgar contribuie decisiv la deculturalizarea în toate domeniile artei şi a vieţii sociale.

Societatea actuală este victima a două ordine de reducţionism: pe de o parte, suficienţa mentală conferită de acumularea tot mai avidă de bunuri de consum, pe de altă parte confiscarea minţii de către saţietatea impulsurilor elementare ale simţurilor şi ale vegetativului. Este astfel scurtcircuitată activitatea spirituală posibilă a celor 12 miliarde de celule cerebrale.
Infestarea cea mai nocivă, malefică a conştiinţelor este exercitată de mass media care paralizează raţiunea, prostituează imaginaţia („regina facultăţilor” - Baudelaire) şi perverteşte gustul marelui public. Pericolul imens al TV şi computerului : transformarea omului dintr-un subiect unic, într-un obiect fantomatic pe care îl poţi elimina cu cea mai mare uşurinţă prin simpla apăsare pe un buton. De aici sentimentul lipsei ponderii existenţiale a omului, generând impulsul cvasi automat al gratuităţii violenţei până la suprimarea fantasmei, până la crimă.

Criza intelectualităţii, a elitelor, a marilor modele este exploatată de atacurile pseudovalorilor, - filozofarzi ai nonsensului, saltimbanci ai paradoxurilor, scriitori subombilicali, cavaleri ai desfigurativului în arta plastică. Fizicianul Basarab Nicolescu afirmă: ”Modernitatea este în mod particular mortiferă. Ea a inventat tot felul de „morţi” şi „sfârşituri"… De aici strigări ale momentului, precum: "adio raţiunii", „no future”, "ni Dieu ni maître" ; „nimic nu este mai urât decât frumosul”, „sublimul este cuvânt desuet” etc.

Se scrie acelaşi gen de „poezie” agrementată cu vulgarităţi, se joacă acelaşi teatru licenţios, se practică aceleaşi gen de pictură sau sculptură aberantă, urechea este agresată de aceleaşi compoziţii dizarmonice, apar pe bandă rulantă aceleaşi filme nesemnificative, obligatoriu cu implicaţii obscene, aceleaşi eseisme preţioase şi chinuite înlocuiesc gândirea filozofică autentică, aceiaşi critici inculţi au făcut din parazitarea operelor locul unde îşi manifestă infailibilitatea şi grobianismul etic. Împăraţi goi traşi la xerox au năpădit cultura. Tot ce s-a creat în trecut este negat ca desuet şi unica preocupare este noul ca atare, fetişizarea avangardismelor care se perindă şi se elimină unele pe altele în flash-uri subintrante. Spiritul de scandal, incultura presei, a televizorului, a textelor improvizate pe computer hrănesc marea masă.

Ceea ce desparte pe om de zoologic este conştiinţa axiologică. Dispariţia ei scoate omul din propria definiţie: aboleşte capacitatea de a înţelege şi astfel, de a alege între bine şi rău, între adevăr şi falsitate, între sublim şi josnic, între zborul vulturului şi mentalul apter.

În acest climat paneuropean, acum când vocile sacre au tăcut, înlocuite de voci malefice, se mai poate păstra o identitate spirituală ? Dovadă la noi, între altele, atacurile opace împotriva marilor creaţii: cuvântul „mioritic” a devenit atribut de denigrare a culturii şi psihologiei românului, Eminescu este contestat sau interpretat aberant, folclorul este manelizat, poezia, teatrul, proza, filmul au acelaşi numitor comun – gândirea infirmă, pornografia, violenţa.
Într-un cuvânt, criza moralei, criza religiei, criza intelectualităţii, criza literaturii şi artei, criza filozofiei, finalmente, criza noţiunii de om, tind să uniformizeze ţările europene reducându-le la un acelaşi numitor comun: deculturalizarea, despiritualizarea.

În scopul de a contracara ameninţarea malefică a evoluţiei lumii euroamericane spre ceea ce Vaclav Havel numea „eshatologia impersonalităţii”, va fi nevoie de un inapreciabil efort spiritual astfel încât popoarele să-şi poată salva identitatea în faţa acestui pericol al vaselor comunicante într-o Europă obosită, agonică spiritual. Va trebui să vină o zi când cercul vicios „frenezia şi dezgustul, schimbările perpetue din sufletul modern”, după cuvântul eminescian, să se oprească la dezgustul care elimină frenezia măcinând viaţa în gol. Omul redus acum şi nivelat pe o arie întinsă a globului ca o simplă fiinţă digestivă şi sexuală, trebuie să se redescopere pe sine, ca unicitate raţională în univers
Va fi o a doua zi a naşterii Europei şi a aristocraţiei culturii din fiecare ţară, care îşi recunoaşte arhetipurile neschimbătoare, piscurile spirituale dintâi, de la care să-şi ia zborul noi creaţii la noi altitudini.
În felul acesta, va putea fi oprită rostogolirea abisală pe care o trăim – intuită de tulburătoarea viziune eminesciană din Memento mori :

Ştim de nu trăim o lume ce pe nesimţite cade ?
Poate că în văi de haos ne-am pierdut de mult… de mult.