APROAPE DE FERESTRUIRE

Rodica MARIAN





De la o vreme fluturele îngropat în călcâiul meu stâng
Se zbate uşor şi-l simt cum trăieşte acea fericire din spaimă,
Tensiune albastră ce-mprăştie
Minuni – singurele certitudini care-mi mai umblă
Tropotind mărunt prin zilele rămase,
Simt fluturele precum aş regăsi un vis obscur din copilărie,
Mâinile mele superb îmbătrânite ce-mi sunt – în fine – familiare
Şi le privesc acum cu uimire, începând să mă cred
Aproape, aproape de întoarcere,
Pe o treaptă de piramidă, roasă de milenii,
Aproape de nobleţea unor dinastii renegate,
Uitate între revelaţia unicului Născător de Lumină
Şi nesfârşitul supraordonat al stelelor, al şerpilor cu pene,
Al îngerilor opriţi în cădere, pretutindeni...

***

Rătăceam în propria-mi absenţă,
Încolăcindu-mă în păianjenii anilor, cu bucurie, continuu...
Când, foarte rar, deodată, fără s-o pot arăta cuiva
Şi chiar fără s-o cred,
Se furişează o străfulgerare umilă,
Ca o aşchie
Din bronzul formei mele veşnice,
Într-o curte interioară din Bruges ori într-un turn, la Rhodos,
Pe un pod acoperit din grădina Curţii de Argeş,
Ceva mai palpabilă, ca o frescă dezgropată,
Într-un patio pompeian sau
Palpitând, ca o blândă tragedie andaluză
În casa-muzeu a pictorului Sorolla,
dar
Încă o nălucă fără miros,
Până când
Ating întâmplător un obiect casnic
Din care ţâşneşte toată fabuloasa mea singurătate,
Urieşindu-se, precum năvăleşte spre cerul de poveste
Duhul ascuns în lampa lui Aladin
Şi grăindu-mi de acolo, ca un tzunami straniu îmblânzit:
- Acum te pot răsplăti, de-ai mai avea puţin timp...