Cristian Caşcaval
Considerăm axa Timp-Ego-Valoare definitorie pentru reprezentarea umană în spaţiul propriei sale individualităţi şi al colectivităţii în care se defineşte. Forţa de sugestie (metaforic-reflexivă) a structurii-temă m-a inspirat în ordonarea figurată a ideilor prin jocul imaginilor şi cuvintelor, într-o manieră logică.
Timpul este piesa de metal a cărei rotire în hazardul elanului poate alege pentru noi. Cine poate marca un comentariu pertinent pentru sintagma “timpul le rezolvă pe toate”? Poate că noi, cei care reflectăm astăzi, poate că alţii din preajma noastră sau poate că cei care vor urma...
Ego-ul, însă, prinde iute în palma fierbinte moneda de metal. O întoarce şi uimeşte audienţa smulgând din pieptul meu un strigăt de bucurie. Da... astăzi, ca şi întotdeauna, am noroc. Norocul de a fi un câştigător. Adevărul e însă altul, căci mai adânc, prin sens şi transparenţă, mi se pare a fi altruismul. Şi astfel ego-ul se transpune cuminte şi firesc într-un plural, ca într-o oglindă a ceea ce sunt ceilalţi, cu mine împreună.
Valoarea înseamnă, în acest context, miza pe care s-a jucat zborul aleatoriu al monedei. În clipita decizională a rotirii, piesa de metal a definit cu siguranţă ceea ce a trebuit să fiu şi să realizez. Unii au negat miza mea, eu am afirmat-o riscând. Valoarea devine astfel un drept comun tuturor judecăţilor posibile, individuale sau colective. Valoarea suntem noi prin faptele noastre şi faptele noastre o definesc, respirând aerul personal şi cald al lucidităţii sinelui.
... timp
Mi-au trebuit aleile parcului Copou şi o duzină de paşi pentru a vorbi despre timp. Rece şi impersonal, conceptul îşi deschisese unghiul de reverenţă către monumentele renovate ale cetăţii. Cifrele au început să arunce pe caldarâmul Străzii Lăpuşneanu amintiri cărunte şi buchete de iluzii într-un imperfect narativ continuu. Atunci am înţeles că istoria se construieşte din ani şi orgolii, cu oameni şi fapte şi că suma întregii noastre deveniri e o fascinantă lecţie despre timp. Există un timp al cetăţii, după cum există un timp al individualităţii. Diferenţa e că primul poate fi admirat în muzee, în timp ce al doilea pare a fi o construcţie neterminată mereu căutată în sensul larg al arhitecturii sinelui. Timpul n-ar trebui perceput ca o măsură a trecerii noastre ci, mai degraba, exteriorizat, transformat în obiect de reflecţie. Inconştient, oferim un nume acestui proces involuntar şi vorbim de amintire ori reproşăm uitarea. Privim cetatea, la început cu o pereche de ochi, apoi cu patru, apoi cu o mie până când realizăm că noi înşine începem sa fim priviţi, că noi înşine devenim cetate pentru alte priviri atente. Astfel, anii care se scurg în definiţii filosofice devin bucăţi vii de viaţă, care solicită atenţia noastră într-un tipar al acceptării şi preţuirii. Înaintea istoriei se află devenirea, iar prelungirea acesteia suntem noi. Concluzia ar fi, aşadar, că noi suntem istorie, că tindem spre punctul de reper al celui care va reflecta, într-o zi, asupra timpului...
... ego
Ego-ul seamănă perfect cu ideea de adevăr imperfect. Oglinda în care se sparge fiecare emoţie şi judecată suntem noi. Ecuaţia timpului aşează la porţile relativităţii sinele, transparent şi interesat de reacţii efervescente. Cui nu i s-a întâmplat să joace, măcar o dată, din inerţie sau convingere, jocul esenţei şi aparenţei? Cui nu i s-a întâmplat să invoce lipsa timpului în machetele proiectate ale aspiraţiilor? Problema de rezolvat se transformă, astfel, într-o apologie a lucidităţii, când timpul devine prieten, apoi duşman.
Majoritatea oamenilor sunt născuţi în mijlocul vieţii, cu mâna streaşină la ochi, pândind minunea de a se afla pe apă, în foc, pe pământ, în alţii, în ei înşişi. Trăim o stare de aproximare, încolţiţi şi pândiţi de hienele care stăruie în visele maturităţii. Călcăm luna din bălţile parcului, participăm la marea poezie, apoi ne odihnim lângă arbori scorburoşi. Adevăruri lămurite apar târziu şi sunt, de obicei, asociate înţelepciunii. Spaima cea mare însă nu e eşecul descoperirii lor, ci groaznica uitare, pasul de nisip, maculat de val, care ne reduce şi ne anulează efortul. Jorge Luis Borges numea uitarea “formă aprigă a nonexistenţei, care surclasează moartea însăşi”. Uitarea presupune inconştienţa risipei în această existenţă, descrie eşecul şi insuficienţa spiritului, contorsionarea gravă a unui sens spre care pornim cu toţii în viaţă. Timpul poate fi aliatul nostru, după cum poate seta defectuos ego-ul spre neantul indiferenţei.
... valoare
Înţelepciunea antică descrie ca posibile metode de eternizare a condiţiei umane două concepte: arta şi iubirea. Suma valorilor existenţiale este descrisă generos de personalitatea individului, împărţit mereu între spirit şi materie. Experienţa ne ajută să distingem şi să fabricăm valoarea pe suportul unor judecăţi, mai mult sau mai puţin subiective. Reuşim doar atunci când asigurăm o armonie cristalină între noi şi lume, iar ceea ce ni se potriveşte ca formă de percepţie acceptă trăsătura general umană.
Se pare că, prin artă şi iubire, suntem mai aproape de echilibrarea balanţei, putem judeca şi dispunem de judecata altora. Sistemul acesta de dependenţă reciprocă ne modelează şi imprimă eticheta valorii într-un univers paralel existenţei. Viaţa inserează la rădăcina egou-lui simţul reconsiderării spirituale, transformandu-ne în valori conceptuale, anulând anonimatul. Arta şi iubirea reconsideră ceea ce nu s-a enunţat la începutul vieţii, de aceea reprezentarea lor este o problemă de experienţă pe finalul curbei noastre existenţiale. Prin artă şi iubire câştigăm preţuirea celorlalţi, devenim reprezentativi şi reprezentăm continuu.
Timpul este piesa de metal a cărei rotire în hazardul elanului poate alege pentru noi. Cine poate marca un comentariu pertinent pentru sintagma “timpul le rezolvă pe toate”? Poate că noi, cei care reflectăm astăzi, poate că alţii din preajma noastră sau poate că cei care vor urma...
Ego-ul, însă, prinde iute în palma fierbinte moneda de metal. O întoarce şi uimeşte audienţa smulgând din pieptul meu un strigăt de bucurie. Da... astăzi, ca şi întotdeauna, am noroc. Norocul de a fi un câştigător. Adevărul e însă altul, căci mai adânc, prin sens şi transparenţă, mi se pare a fi altruismul. Şi astfel ego-ul se transpune cuminte şi firesc într-un plural, ca într-o oglindă a ceea ce sunt ceilalţi, cu mine împreună.
Valoarea înseamnă, în acest context, miza pe care s-a jucat zborul aleatoriu al monedei. În clipita decizională a rotirii, piesa de metal a definit cu siguranţă ceea ce a trebuit să fiu şi să realizez. Unii au negat miza mea, eu am afirmat-o riscând. Valoarea devine astfel un drept comun tuturor judecăţilor posibile, individuale sau colective. Valoarea suntem noi prin faptele noastre şi faptele noastre o definesc, respirând aerul personal şi cald al lucidităţii sinelui.
... timp
Mi-au trebuit aleile parcului Copou şi o duzină de paşi pentru a vorbi despre timp. Rece şi impersonal, conceptul îşi deschisese unghiul de reverenţă către monumentele renovate ale cetăţii. Cifrele au început să arunce pe caldarâmul Străzii Lăpuşneanu amintiri cărunte şi buchete de iluzii într-un imperfect narativ continuu. Atunci am înţeles că istoria se construieşte din ani şi orgolii, cu oameni şi fapte şi că suma întregii noastre deveniri e o fascinantă lecţie despre timp. Există un timp al cetăţii, după cum există un timp al individualităţii. Diferenţa e că primul poate fi admirat în muzee, în timp ce al doilea pare a fi o construcţie neterminată mereu căutată în sensul larg al arhitecturii sinelui. Timpul n-ar trebui perceput ca o măsură a trecerii noastre ci, mai degraba, exteriorizat, transformat în obiect de reflecţie. Inconştient, oferim un nume acestui proces involuntar şi vorbim de amintire ori reproşăm uitarea. Privim cetatea, la început cu o pereche de ochi, apoi cu patru, apoi cu o mie până când realizăm că noi înşine începem sa fim priviţi, că noi înşine devenim cetate pentru alte priviri atente. Astfel, anii care se scurg în definiţii filosofice devin bucăţi vii de viaţă, care solicită atenţia noastră într-un tipar al acceptării şi preţuirii. Înaintea istoriei se află devenirea, iar prelungirea acesteia suntem noi. Concluzia ar fi, aşadar, că noi suntem istorie, că tindem spre punctul de reper al celui care va reflecta, într-o zi, asupra timpului...
... ego
Ego-ul seamănă perfect cu ideea de adevăr imperfect. Oglinda în care se sparge fiecare emoţie şi judecată suntem noi. Ecuaţia timpului aşează la porţile relativităţii sinele, transparent şi interesat de reacţii efervescente. Cui nu i s-a întâmplat să joace, măcar o dată, din inerţie sau convingere, jocul esenţei şi aparenţei? Cui nu i s-a întâmplat să invoce lipsa timpului în machetele proiectate ale aspiraţiilor? Problema de rezolvat se transformă, astfel, într-o apologie a lucidităţii, când timpul devine prieten, apoi duşman.
Majoritatea oamenilor sunt născuţi în mijlocul vieţii, cu mâna streaşină la ochi, pândind minunea de a se afla pe apă, în foc, pe pământ, în alţii, în ei înşişi. Trăim o stare de aproximare, încolţiţi şi pândiţi de hienele care stăruie în visele maturităţii. Călcăm luna din bălţile parcului, participăm la marea poezie, apoi ne odihnim lângă arbori scorburoşi. Adevăruri lămurite apar târziu şi sunt, de obicei, asociate înţelepciunii. Spaima cea mare însă nu e eşecul descoperirii lor, ci groaznica uitare, pasul de nisip, maculat de val, care ne reduce şi ne anulează efortul. Jorge Luis Borges numea uitarea “formă aprigă a nonexistenţei, care surclasează moartea însăşi”. Uitarea presupune inconştienţa risipei în această existenţă, descrie eşecul şi insuficienţa spiritului, contorsionarea gravă a unui sens spre care pornim cu toţii în viaţă. Timpul poate fi aliatul nostru, după cum poate seta defectuos ego-ul spre neantul indiferenţei.
... valoare
Înţelepciunea antică descrie ca posibile metode de eternizare a condiţiei umane două concepte: arta şi iubirea. Suma valorilor existenţiale este descrisă generos de personalitatea individului, împărţit mereu între spirit şi materie. Experienţa ne ajută să distingem şi să fabricăm valoarea pe suportul unor judecăţi, mai mult sau mai puţin subiective. Reuşim doar atunci când asigurăm o armonie cristalină între noi şi lume, iar ceea ce ni se potriveşte ca formă de percepţie acceptă trăsătura general umană.
Se pare că, prin artă şi iubire, suntem mai aproape de echilibrarea balanţei, putem judeca şi dispunem de judecata altora. Sistemul acesta de dependenţă reciprocă ne modelează şi imprimă eticheta valorii într-un univers paralel existenţei. Viaţa inserează la rădăcina egou-lui simţul reconsiderării spirituale, transformandu-ne în valori conceptuale, anulând anonimatul. Arta şi iubirea reconsideră ceea ce nu s-a enunţat la începutul vieţii, de aceea reprezentarea lor este o problemă de experienţă pe finalul curbei noastre existenţiale. Prin artă şi iubire câştigăm preţuirea celorlalţi, devenim reprezentativi şi reprezentăm continuu.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu