Cristina ZETU
Copilăria este jocul libertăţii, al inocenţei, al divinei activităţi creatoare.
Nietzsche
Începutul existenţei umane înseamnă incertitudine, dorinţă de cunoaştere şi uimire. Misterul vieţii se oglindeşte în ochii celui ce abia a păşit în lume, transpunându-se în poveste pentru a putea fi mai uşor de cunoscut. Uimirea este cea care deschide orizonturile lumii înconjurătoare şi trezeşte interesul copilului pentru cunoaştere. „Copilăria, susţinea Eugen Ionesco, este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare”(1) . Natura se redescoperă prin ochii unui copil, fiind înnobilat de puritatea gândurilor sale.
Cesare Pavese utiliza cu deosebită inspiraţie, în lucrarea sa Diologuri cu Leucò şi alte eseuri, sintagma mitopeea copilăriei (2) pentru a defini capacitatea copilului de a percepe lumea prin intermediul mitului, adus la rangul de cunoaştere obiectivă. Mitul este o normă, în concepţia autorului, care surprinde esenţa unei întâmplări unice, petrecute în afara timpului şi spaţiului, fiind utilizată pentru a explica anumite aspecte ale vieţii reale. Dar copilăria este şi un poem epic, o epopee, plină de eroi legendari şi lucruri supranaturale, în care binele iese întotdeauana învingător.
Copilăria stă sub semnul legendei, tocmai pentru că aceasta este perioada în care se naşte sentimentul ,,unicităţii absolute” în faţa a tot ceea ce natura îi dezvăluie cu bunăvoinţă copilului.
Aflat în stadiul de început al dezvoltării sale, copilul aplică aceste norme asupra tuturor lucrurilor care îl fascinează şi pe care nu le poate pătrunde cu ochii minţii. Aceaste fascinaţii vor fi cele care vor contura imaginaţia adultului de mai târziu şi-i vor oferi posibilitatea de a se reîntoarce la perioada de început a vieţii sale.
Universul copilăriei îşi desfăşoară existenţa între veşnicie şi basm. Toate elementele naturii sunt însufleţite şi există pentru a-i oferi copilului posibilitatea de a experimenta eternitatea. În cunoscuta poezie eminesciană O, rămâi (3), codrul simbolizează locul în care timpul a încremenit şi unde copilul poate cunoaşte şi stăpâni veşnicia: “Şi privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri,/ Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri”. Copilăria este o mistuire continuă în flăcările cunoaşterii mitologice, iar natura este scena pe care eternitatea îşi joacă rolul suprem. Pădurea simbolizează perioada contopirii perfecte cu natura şi a armonizării cu întregul univers, stare pe care poetul o va căuta mereu, de-a lungul vieţii sale, fără însă a găsi calea spre aceasta: ,,Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot…/ Unde eşti, copilărie,/Cu pădurea ta cu tot?”.
Imposibilitatea întoarcerii în vremurile de început ale vieţii îl determină pe poet să se abandoneze într-o stare de tristeţe profundă, redată în poezia Trecut-au anii (4). Magia acestor vremuri se năştea din „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, care prin împletirea semnificaţiilor lor creau o lumină revelatoare ce se răsfrângea asupra întregului univers: „Căci nu mă încântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri // Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri .”
Copilăria este o stare de profundă interiorizare a spaţiului exterior prin intermediul mitului, astfel că orice încercare de a retrăi această stare devine o imitaţie lipsită de sens. Poetul, prin prisma misiunii sale lirice de a recrea lumea, va încerca să reînvie acel sentiment vibrant, însă legătura cu trecutul nu se mai stabileşte cu uşurinţă: „Să smulg un sunet din trecutul vieţii,/ Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri/ Cu mâna mea în van pe liră lunec; // Pierdut e totu-n zarea tinereţi,/ Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!”. Întreaga poezie se desfăşoară într-o atmosferă de clar-obscur, dezvăluind astfel sentimentul poetului de melancolie legat de faptul că se îndepărtează cu fiecare clipă de perioada plină de farmec şi lumină a copilăriei şi se afundă în întunericul vieţii de adult, lipsită de sensuri magice.
O evadare către tărâmul de poveste al preafericitei perioade de copilărie este descrisă în poezia Codru şi salon (5), unde Eminescu reconstruieşte, din metafore semnificative, lumea în care spiritul său a cunoscut o contopire perfectă cu natura. Astfel spaţiul se deschide treptat, poetul făcând trecerea dinspre salonul aglomerat către universul mirific al copilăriei prin „ochii sufleteşti”. Eminescu îşi redescoperă cu puterea gândului plaiurile natale scăldate în poveste şi pare să se abandoneze total acestui „vis frumos”: „Se uită pe fereastră cum ninge-ncet ... mereu.// Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă,/ Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n fereşti,/ Atunci i se năzare un vis frumos... şi parcă/ Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti”.
De la stânci, munţi şi codrii, până la păsări, râuri şi „murmurul de viespii” , natura pare preocupată să-i creeze copilului un univers unic, în centrul căruia se află însă imaginea mamei. Ea este cea care deschide noi orizonturi spre cunoaştere: „Mama ştia atâtea poveşti, pe câte fuse/ Torsese în viaţă... deci ea l-au învăţat/ Să tâlcuiască semne ş-a păsărilor spuse/ Şi murmura cuminte a râului curat”.
Pentru Eminescu copilăria este unicul moment în care spiritul omului devine concentric cu cel al naturii şi gândul acestuia cunoaşte libertatea de a crea. Odată apusă, această perioadă ia cu sine farmecul poveştilor, zborul gândului şi încrederea în existenţa veşniciei.
Preocupat de a-şi crea o lume unică, legendară, în care timpul uită să-şi urmeze cursul firesc, iar spaţiul nu cunoaşte limite, copilul se abandonează jocului său şi îşi transformă în permaneneţă realitatea. Natura e complicele lui, căci îi dezvăluie misterul său şi se deschide pentru a-l lăsa pe micul demiurg să o transforme.
În volumele sale de poezie, George Popa conturează, cu delicateţea penelurilor sale stilistice, un portret al copilăriei scăldat în lumină, în parfum de poveste şi în sunetele melodioase ale rugăciunilor de îngeri.
Prin ochii copilului universul se redescoperă, îşi află noi sensuri şi capătă puteri magice, conferindu-i acestuia posibilitatea de a pătrunde cu uimire în esenţa lucrurilor şi de a trece dincolo de frontierele lumii empirice. Toate aceste aspecte fac din copilărie unica şansă a omului de a se contopi cu divinitatea: “Copil, culcat pe iarbă, priveam în noapte cerul./ Cu cât creştea uimirea, cu atât pluteam mai nalt/ Până făceam aceeaşi plămadă cu eterul…/ În zori – ce dor de mine din ţărmul celălalt!” . (6)
Inocenţa din privire şi puterea de a trece cu gândul dincolo de manifestarea exterioară a lumii din jurul său, îi conferă copilului posibilitatea de a reconstrui universul şi pentru atingerea acestui scop el se dăruieşte total. ,,Jocul de-a Dumnezeu” este o importantă lecţie despre libertate pentru viitorul adult, deoarece aripile imaginaţiei mitice mistuie distanţa dintre divin şi profan. Orice limită dispare şi totul se renaşte în poveste : “Copil – nu vezi o lume străină în afară./ Din tine totul naşte şi-n jur te dăruieşti./ Te joci cu tine însuţi, de tine te uimeşti:/ Asemeni eşti cu Unul. Eşti tu Întâia Oară.” (7) Copilăria este mai mult decât un interval temporal din dezvoltarea unui om, este un sentiment, o trăire, o stare din care renasc în mod continuu toate aspectele unei lumi fantastice.
Îngerul, simbol al purităţii acestei etape, este cel care leagă teluricul de transcendent, conferind altitudine viselor şi gândurilor micului creator: “Copil, vedeam cum îngeri se nasc din rugăciune/ şi cum cu a lor nimburi aprind pe boltă stele./ O zână bună-aievea aripi simţeam că-mi pune/ şi cât de lesne alături suiam până la ele!”. (8)
Rolul îngerului este surprins, cu multă inspiraţie, în poezia Copilărie.(9) Constituite pe mai multe niveluri, versurile relevă o trecere dinspre planul divinului înspre cel al teluricului pe aripile îngerilor: “Iar Domnul cobora în vie/ cu îngerii s-adune struguri./ Era atâta veşnicie!/ N-aveai puteri cât să te bucuri.” Raiul nu este o promisiune biblică a divinităţii, ci se conturează sub privirile uimite ale copilului, devenind lumea lui eternă.
Lumina revelatoare este simbolul cunoaşterii prin mit, iar natura este cea care îi ghidează copilui paşii pe tot parcursul aventurii sale în spaţiul fantastic al basmului. În poezia Abecedarul mirării(10), George Popa creează o atmosferă mirifică în care copilul este fascinat de principiile esenţiale ale lumii pe care roua, stelele, ciocârlia şi nufărul i le dezvăluie. Vocalele uimirii: a, o, i, relevă însetarea de cunoaştere, care îl determină pe copil să îşi însuşească primele lecţii despre viaţă: “Când am intrat elev în clasa-ntâi/ ne tot miram: în a!... în o!... în i!...”
Astfel roua, azurul şi nufărul sunt cele care cuprind în esenţa lor puritatea, iar ciocârlia deţine secretul sunetului perfect: “Frumos a fost apoi în clasa a doua/ când ne-a predat despre lumină roua.// Şi tot frumos azurul când venea şi ne-nvăţa cum lăcrimează o stea.//O, şi-ntr-a treia-un pui de ciocârlie / vorbi de număr, ritm şi armonie.// Iar într-a patra un profesor nufăr/ mi-a spus de ce sunt palid, de ce sufăr”.
Atmosfera acestor prime lecţii este una feerică, accentul căzând pe comuniunea copilului cu natura. Dornic să cuprindă în orizonturile cunoaşterii sale tot ceea ce lumea are sa-i ofere, micul învăţăcel se lasă purtat de aripile fantasticului. Dar atunci când cunoaşterea mitologică îşi pierde însemnătatea, raţiunea pare să opacizeze capacitatea copilului de a trăi în basm şi treptat lucrurile din jur îşi pierd sensurile magice de până atunci: “Dar mai apoi când am trecut la carte,/ toate-au plecat mai sus şi mai departe./ Bolnave de-ndoială şi-ntrebare,/ o umbră le-a crescut la fiecare".
În final ramâne dorinţa de întoarcere către început, în acea perioadă în care totul era guvernat de legile miticului: “Aş vrea să mă întorc la clasa-ntâi,/ Să mă uimesc din nou: în a!... în o!... în i!...”
Singura posibilitate a adultului de a se vindeca, fie şi pentru câteva momente, de cotidian este de a se abandona în mit şi de a privi lumea prin sensibilitatea inimii şi nu a raţiunii.
Octavian Goga evidenţia, cu delicateţe, binecuvântarea prezenţei copilului în preajma celor care au încetat de mult să mai trăiască în poveste: “Veniţi la sânul meu cu toţii,/ Copii cu frunţile senine,/ Veniţi să primeniţi izvorul/ Nădejdii mele de mai bine!” (11).
Copiii reprezintă şansa de trăi în absolut, pe care universul o acordă umanităţii însă pentru o scurtă periodă. Ei sunt cei care binecuvântează creaţiile naturii prin surâsul lor pur şi prin puterea de a visa şi conferă binelui rangul de învingător etern: ”Căci râsul vostru plin, năvalnic,/ Ca unda râului de munte,/ Îmi amuţeşte-ndurerata/ Poveste a-firelor cărunte”.
Reîntors pe meleagurile basmului, adultul se abandonează în mrejele miticului, însă această stare nu face decât să adâncească prăpastia dintre perioada copilăriei şi cea a maturităţii: “Şi parcă-mi picură un cântec/ La poarta minţii mele reci:/ O dulce-ntârziată rază/ Din raiul meu pierdut pe veci”.
Plină de mistere şi legende, copilăria este etapa în care omul se descoperă, se afirmă ca unic creator al unui univers feeric şi poate astfel risipi orice mister, căci filtrează totul printr-o gândire mitologică. Odată pierdute, toate aceste puteri magice nu se mai întorc, iar natura îţi ascunde tot mai mult sensurile şi frumuseţea de ochii opaci ai adultului. În acest sens Hõlderlin afirma : “Cel ce nu a fost copil perfect nu poate deveni un om perfect”. Şi tot el, în poemul Ca într-o zi de odihnă... scria că în actul dicteului creator poetul, care primeşte în dar fulgerul din mîna lui Dumnezeu, trebuie să aibă „inima curată asemenea inimii de copil şi mîinile fecioare, fără greşeli.”(12) Pentru că, afirmă Murilo Mendes – „Copilăria vine din eternitate”.(13)
1. Theofil Simenschy – Un dicţionar al înţelepciunii, Editura Junimea, Iaşi, 1970, p. 189.
2. Cesare Pavese – Dialoguri cu Leucò şi alte eseuri, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p.154.
3. Mihai Eminescu – Poezii, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,1950, p.95.
4. Ibidem 3, p.174.
5. Ibidem 3, p.182.
6. George Popa – Vitraliile Bunei Vestiri, Editura Cugetarea, Iaşi, 2004, p.17.
7. Geoge Popa – Meditaţii Orfice, Editura Cugetarea, Iaşi, 2003, p. 45.
8. Geoge Popa – Meditaţii Orfice, Editura Cugetarea, Iaşi, 2003, p.110.
9. Geoge Popa – Poezii, Editura Panfilius, Iaşi, 2008, p.181.
10. Ibidem 9, p.82.
11. Octavian Goga – Poezii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963, p.67.
12. George Popa - Trei feţe ale sublimului: Shakespeare, Holderlin, Tagore, Editura Poezia, 2004.
13. Murilo Mendes - Metamorfoze, trad. Marian Papahagi, ed. Univers, 1982.
Cesare Pavese utiliza cu deosebită inspiraţie, în lucrarea sa Diologuri cu Leucò şi alte eseuri, sintagma mitopeea copilăriei (2) pentru a defini capacitatea copilului de a percepe lumea prin intermediul mitului, adus la rangul de cunoaştere obiectivă. Mitul este o normă, în concepţia autorului, care surprinde esenţa unei întâmplări unice, petrecute în afara timpului şi spaţiului, fiind utilizată pentru a explica anumite aspecte ale vieţii reale. Dar copilăria este şi un poem epic, o epopee, plină de eroi legendari şi lucruri supranaturale, în care binele iese întotdeauana învingător.
Copilăria stă sub semnul legendei, tocmai pentru că aceasta este perioada în care se naşte sentimentul ,,unicităţii absolute” în faţa a tot ceea ce natura îi dezvăluie cu bunăvoinţă copilului.
Aflat în stadiul de început al dezvoltării sale, copilul aplică aceste norme asupra tuturor lucrurilor care îl fascinează şi pe care nu le poate pătrunde cu ochii minţii. Aceaste fascinaţii vor fi cele care vor contura imaginaţia adultului de mai târziu şi-i vor oferi posibilitatea de a se reîntoarce la perioada de început a vieţii sale.
Universul copilăriei îşi desfăşoară existenţa între veşnicie şi basm. Toate elementele naturii sunt însufleţite şi există pentru a-i oferi copilului posibilitatea de a experimenta eternitatea. În cunoscuta poezie eminesciană O, rămâi (3), codrul simbolizează locul în care timpul a încremenit şi unde copilul poate cunoaşte şi stăpâni veşnicia: “Şi privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri,/ Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri”. Copilăria este o mistuire continuă în flăcările cunoaşterii mitologice, iar natura este scena pe care eternitatea îşi joacă rolul suprem. Pădurea simbolizează perioada contopirii perfecte cu natura şi a armonizării cu întregul univers, stare pe care poetul o va căuta mereu, de-a lungul vieţii sale, fără însă a găsi calea spre aceasta: ,,Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot…/ Unde eşti, copilărie,/Cu pădurea ta cu tot?”.
Imposibilitatea întoarcerii în vremurile de început ale vieţii îl determină pe poet să se abandoneze într-o stare de tristeţe profundă, redată în poezia Trecut-au anii (4). Magia acestor vremuri se năştea din „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, care prin împletirea semnificaţiilor lor creau o lumină revelatoare ce se răsfrângea asupra întregului univers: „Căci nu mă încântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri // Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri .”
Copilăria este o stare de profundă interiorizare a spaţiului exterior prin intermediul mitului, astfel că orice încercare de a retrăi această stare devine o imitaţie lipsită de sens. Poetul, prin prisma misiunii sale lirice de a recrea lumea, va încerca să reînvie acel sentiment vibrant, însă legătura cu trecutul nu se mai stabileşte cu uşurinţă: „Să smulg un sunet din trecutul vieţii,/ Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri/ Cu mâna mea în van pe liră lunec; // Pierdut e totu-n zarea tinereţi,/ Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!”. Întreaga poezie se desfăşoară într-o atmosferă de clar-obscur, dezvăluind astfel sentimentul poetului de melancolie legat de faptul că se îndepărtează cu fiecare clipă de perioada plină de farmec şi lumină a copilăriei şi se afundă în întunericul vieţii de adult, lipsită de sensuri magice.
O evadare către tărâmul de poveste al preafericitei perioade de copilărie este descrisă în poezia Codru şi salon (5), unde Eminescu reconstruieşte, din metafore semnificative, lumea în care spiritul său a cunoscut o contopire perfectă cu natura. Astfel spaţiul se deschide treptat, poetul făcând trecerea dinspre salonul aglomerat către universul mirific al copilăriei prin „ochii sufleteşti”. Eminescu îşi redescoperă cu puterea gândului plaiurile natale scăldate în poveste şi pare să se abandoneze total acestui „vis frumos”: „Se uită pe fereastră cum ninge-ncet ... mereu.// Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă,/ Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n fereşti,/ Atunci i se năzare un vis frumos... şi parcă/ Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti”.
De la stânci, munţi şi codrii, până la păsări, râuri şi „murmurul de viespii” , natura pare preocupată să-i creeze copilului un univers unic, în centrul căruia se află însă imaginea mamei. Ea este cea care deschide noi orizonturi spre cunoaştere: „Mama ştia atâtea poveşti, pe câte fuse/ Torsese în viaţă... deci ea l-au învăţat/ Să tâlcuiască semne ş-a păsărilor spuse/ Şi murmura cuminte a râului curat”.
Pentru Eminescu copilăria este unicul moment în care spiritul omului devine concentric cu cel al naturii şi gândul acestuia cunoaşte libertatea de a crea. Odată apusă, această perioadă ia cu sine farmecul poveştilor, zborul gândului şi încrederea în existenţa veşniciei.
Preocupat de a-şi crea o lume unică, legendară, în care timpul uită să-şi urmeze cursul firesc, iar spaţiul nu cunoaşte limite, copilul se abandonează jocului său şi îşi transformă în permaneneţă realitatea. Natura e complicele lui, căci îi dezvăluie misterul său şi se deschide pentru a-l lăsa pe micul demiurg să o transforme.
În volumele sale de poezie, George Popa conturează, cu delicateţea penelurilor sale stilistice, un portret al copilăriei scăldat în lumină, în parfum de poveste şi în sunetele melodioase ale rugăciunilor de îngeri.
Prin ochii copilului universul se redescoperă, îşi află noi sensuri şi capătă puteri magice, conferindu-i acestuia posibilitatea de a pătrunde cu uimire în esenţa lucrurilor şi de a trece dincolo de frontierele lumii empirice. Toate aceste aspecte fac din copilărie unica şansă a omului de a se contopi cu divinitatea: “Copil, culcat pe iarbă, priveam în noapte cerul./ Cu cât creştea uimirea, cu atât pluteam mai nalt/ Până făceam aceeaşi plămadă cu eterul…/ În zori – ce dor de mine din ţărmul celălalt!” . (6)
Inocenţa din privire şi puterea de a trece cu gândul dincolo de manifestarea exterioară a lumii din jurul său, îi conferă copilului posibilitatea de a reconstrui universul şi pentru atingerea acestui scop el se dăruieşte total. ,,Jocul de-a Dumnezeu” este o importantă lecţie despre libertate pentru viitorul adult, deoarece aripile imaginaţiei mitice mistuie distanţa dintre divin şi profan. Orice limită dispare şi totul se renaşte în poveste : “Copil – nu vezi o lume străină în afară./ Din tine totul naşte şi-n jur te dăruieşti./ Te joci cu tine însuţi, de tine te uimeşti:/ Asemeni eşti cu Unul. Eşti tu Întâia Oară.” (7) Copilăria este mai mult decât un interval temporal din dezvoltarea unui om, este un sentiment, o trăire, o stare din care renasc în mod continuu toate aspectele unei lumi fantastice.
Îngerul, simbol al purităţii acestei etape, este cel care leagă teluricul de transcendent, conferind altitudine viselor şi gândurilor micului creator: “Copil, vedeam cum îngeri se nasc din rugăciune/ şi cum cu a lor nimburi aprind pe boltă stele./ O zână bună-aievea aripi simţeam că-mi pune/ şi cât de lesne alături suiam până la ele!”. (8)
Rolul îngerului este surprins, cu multă inspiraţie, în poezia Copilărie.(9) Constituite pe mai multe niveluri, versurile relevă o trecere dinspre planul divinului înspre cel al teluricului pe aripile îngerilor: “Iar Domnul cobora în vie/ cu îngerii s-adune struguri./ Era atâta veşnicie!/ N-aveai puteri cât să te bucuri.” Raiul nu este o promisiune biblică a divinităţii, ci se conturează sub privirile uimite ale copilului, devenind lumea lui eternă.
Lumina revelatoare este simbolul cunoaşterii prin mit, iar natura este cea care îi ghidează copilui paşii pe tot parcursul aventurii sale în spaţiul fantastic al basmului. În poezia Abecedarul mirării(10), George Popa creează o atmosferă mirifică în care copilul este fascinat de principiile esenţiale ale lumii pe care roua, stelele, ciocârlia şi nufărul i le dezvăluie. Vocalele uimirii: a, o, i, relevă însetarea de cunoaştere, care îl determină pe copil să îşi însuşească primele lecţii despre viaţă: “Când am intrat elev în clasa-ntâi/ ne tot miram: în a!... în o!... în i!...”
Astfel roua, azurul şi nufărul sunt cele care cuprind în esenţa lor puritatea, iar ciocârlia deţine secretul sunetului perfect: “Frumos a fost apoi în clasa a doua/ când ne-a predat despre lumină roua.// Şi tot frumos azurul când venea şi ne-nvăţa cum lăcrimează o stea.//O, şi-ntr-a treia-un pui de ciocârlie / vorbi de număr, ritm şi armonie.// Iar într-a patra un profesor nufăr/ mi-a spus de ce sunt palid, de ce sufăr”.
Atmosfera acestor prime lecţii este una feerică, accentul căzând pe comuniunea copilului cu natura. Dornic să cuprindă în orizonturile cunoaşterii sale tot ceea ce lumea are sa-i ofere, micul învăţăcel se lasă purtat de aripile fantasticului. Dar atunci când cunoaşterea mitologică îşi pierde însemnătatea, raţiunea pare să opacizeze capacitatea copilului de a trăi în basm şi treptat lucrurile din jur îşi pierd sensurile magice de până atunci: “Dar mai apoi când am trecut la carte,/ toate-au plecat mai sus şi mai departe./ Bolnave de-ndoială şi-ntrebare,/ o umbră le-a crescut la fiecare".
În final ramâne dorinţa de întoarcere către început, în acea perioadă în care totul era guvernat de legile miticului: “Aş vrea să mă întorc la clasa-ntâi,/ Să mă uimesc din nou: în a!... în o!... în i!...”
Singura posibilitate a adultului de a se vindeca, fie şi pentru câteva momente, de cotidian este de a se abandona în mit şi de a privi lumea prin sensibilitatea inimii şi nu a raţiunii.
Octavian Goga evidenţia, cu delicateţe, binecuvântarea prezenţei copilului în preajma celor care au încetat de mult să mai trăiască în poveste: “Veniţi la sânul meu cu toţii,/ Copii cu frunţile senine,/ Veniţi să primeniţi izvorul/ Nădejdii mele de mai bine!” (11).
Copiii reprezintă şansa de trăi în absolut, pe care universul o acordă umanităţii însă pentru o scurtă periodă. Ei sunt cei care binecuvântează creaţiile naturii prin surâsul lor pur şi prin puterea de a visa şi conferă binelui rangul de învingător etern: ”Căci râsul vostru plin, năvalnic,/ Ca unda râului de munte,/ Îmi amuţeşte-ndurerata/ Poveste a-firelor cărunte”.
Reîntors pe meleagurile basmului, adultul se abandonează în mrejele miticului, însă această stare nu face decât să adâncească prăpastia dintre perioada copilăriei şi cea a maturităţii: “Şi parcă-mi picură un cântec/ La poarta minţii mele reci:/ O dulce-ntârziată rază/ Din raiul meu pierdut pe veci”.
Plină de mistere şi legende, copilăria este etapa în care omul se descoperă, se afirmă ca unic creator al unui univers feeric şi poate astfel risipi orice mister, căci filtrează totul printr-o gândire mitologică. Odată pierdute, toate aceste puteri magice nu se mai întorc, iar natura îţi ascunde tot mai mult sensurile şi frumuseţea de ochii opaci ai adultului. În acest sens Hõlderlin afirma : “Cel ce nu a fost copil perfect nu poate deveni un om perfect”. Şi tot el, în poemul Ca într-o zi de odihnă... scria că în actul dicteului creator poetul, care primeşte în dar fulgerul din mîna lui Dumnezeu, trebuie să aibă „inima curată asemenea inimii de copil şi mîinile fecioare, fără greşeli.”(12) Pentru că, afirmă Murilo Mendes – „Copilăria vine din eternitate”.(13)
1. Theofil Simenschy – Un dicţionar al înţelepciunii, Editura Junimea, Iaşi, 1970, p. 189.
2. Cesare Pavese – Dialoguri cu Leucò şi alte eseuri, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p.154.
3. Mihai Eminescu – Poezii, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,1950, p.95.
4. Ibidem 3, p.174.
5. Ibidem 3, p.182.
6. George Popa – Vitraliile Bunei Vestiri, Editura Cugetarea, Iaşi, 2004, p.17.
7. Geoge Popa – Meditaţii Orfice, Editura Cugetarea, Iaşi, 2003, p. 45.
8. Geoge Popa – Meditaţii Orfice, Editura Cugetarea, Iaşi, 2003, p.110.
9. Geoge Popa – Poezii, Editura Panfilius, Iaşi, 2008, p.181.
10. Ibidem 9, p.82.
11. Octavian Goga – Poezii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963, p.67.
12. George Popa - Trei feţe ale sublimului: Shakespeare, Holderlin, Tagore, Editura Poezia, 2004.
13. Murilo Mendes - Metamorfoze, trad. Marian Papahagi, ed. Univers, 1982.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu